Să nu scrii nimic de care să-ți fie rușine în clipele de supremă singurătate. Mai bine moartea, decât să trișezi ori să minți.

(Emil Cioran – Caiete)

Dragă Veronica,

Primul lucru pe care vreau să-l știi despre mine este că m-am născut din orgoliu. Părinții mei s-au cunoscut abia după ce trăiseră deja prima și adevărata iubire. Sau, dacă nu neapărat adevărată, acea iubire de care nu au uitat niciodată. Când l-a cunoscut pe tata, mama avea deja un copil, pe sora mea. Avea și un soț la activ, înmormântat. Avea în spate niște ani prea grei pentru cât trăise până la vârsta de treizeci de ani. Tata... nici el nu se poate lăuda cu o viață minunată. A fost copilul unei mame bătute. Din câte aveam sa aflu mai târziu, el nu a fost genul ăla de bărbat care să nu facă ce a făcut bunicul. Și el o mai bătea pe mama din când în când. Din gelozie. Mama era foarte frumoasă, până să o deformeze cancerul de col uterin, pe care a reușit să îl învingă. A fost toată viața o femeie puternică.

Era minionă, avea un mijloc subțire, părul auriu și lung, ochii albaștri, un chip de păpușă. Iar tata, tata era gelos. Pe lângă asta, am auzit chiar de la mama, dar a recunoscut și el, că mai fusese și un bețiv, un curvar și un golan. Nu s-a schimbat fix din prima zi după ce a întâlnit-o pe mama. Nici măcar din primii ani. Dar, cu puterea ei, a reușit întâi să îl accepte, iar apoi să îl schimbe. Bea din ce în ce mai puțin, golănea din ce în ce mai puțin, la altele se ducea mai rar. Era violent din cauza geloziei, dar relația lor a luat o întorsătură radicală într-o zi. Zi din care nu s-a mai atins de ea nici cu o pană.

Eu mi-i amintesc numai în certuri și discuții, greutăți și probleme. Până într-o zi, când eu eram un puștan care avea în cap doar sport și fete. Țin minte că mă pregăteam să plec la antrenament, în acea perioadă a vieții mele despre care pot spune că am fost cu adevărat fericit. Aveam să aflu mai târziu că eram prea tânăr pentru a ști să prețuiesc cu adevărat fericirea. Dar, pe atunci, pur și simplu eram.

Tata, pe lângă toate defectele lui, era un om puternic, atât fizic, cât și psihic, masiv și impunător. Era înalt, cu umerii lați, cu mâinile puternice și o postură perfectă, care parcă îl făcea să arate și mai înalt decât era. La fel îi era și caracterul. Până în ziua aia, când mama a venit acasă albă la față și plânsă. S-a închis într-o cameră cu sora mea și eu nu știam ce s-a întâmplat, băteam în ușă și le spuneam să deschidă, să îmi spună repede ce s-a întâmplat, pentru că altfel întârziam la antrenament. Nu a mai existat niciun antrenament în ziua aia.

Sora mea m-a luat, plângând, în bucătărie și mama a început să dea telefoane. Așa am aflat că avea cancer de col uterin. Nu știam ce înseamnă toate celelalte detalii pe care mi le înșira sora mea de pe o foaie, ba chiar, la un moment dat, nici măcar nu o mai auzeam, uitându-mă prin ea și lăsând-o să vorbească în gol. Din momentul în care am auzit cuvântul cancer am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. Am început să plâng și să dau cu pumnii în pereți. Într-un final, a ajuns și tata de la muncă, mare, așa cum era el, cu o geantă grea cu scule pe umăr. Mama, mută și plânsă, nu i-a spus nimic, ci doar a luat foaia de la sora mea și i-a întins rezultatul tatălui meu, care încă nu știa nimic. Îl văd și acum cum citea de pe hârtia aia, cu geanta pe umăr. În timp ce citea, geanta a căzut de pe umărul lui și s-a bușit, de părea să se fi auzit până în mijlocul pământului, cu greutatea sculelor de metal din ea. S-a crăpat gresia, instrumentele s-au împrăștiat pe jos. În momentul ăla, cred că, odată cu geanta aia, a căzut și o parte din ce a fost cândva tata. O parte din persoana lui s-a prăbușit. De atunci, tata nu a mai fost om, a avut un șoc, nu a mai muncit, nu a mai făcut nimic în afară de a o ajuta pe mama. A ajuns o stafie, iar fizic... nu știu dacă numai mie mi se părea, dar, efectiv, s-a micșorat, s-a gârbovit, iar bărbatul ăla mare și puternic a dispărut. Cu toate defectele lui, a iubit-o pe mama și ar fi dat orice să o vadă sănătoasă.

Oricum, până la momentul în care am aflat că mama avea cancer sunt vreo cincisprezece ani – atât aveam atunci – în care eu m-am format, în care m-am conturat. Dacă oamenii ar fi opere de artă, aș spune că artistul meu a fost ori un nebun, ori un om total lipsit de talent. Dar să mă întorc puțin la cum am apărut eu. În urmă cu patruzeci și cinci de ani. Pe vremea când mama era frumoasă și tata era gelos. Nu sunt multe de spus. M-am născut din orgoliu. Din orgoliul lui de a avea un urmaș. Un fiu al lui. Mama avea copilul altcuiva, iar, după ce s-au dus fiorii îndrăgostirii, pentru tata asta a devenit din ce în ce mai greu de acceptat. Așa am venit eu pe lumea asta.

(Fragment din romanul Terapie pentru o cauză pierdută, în curs de apariție)