Era începutul lui 2020 și se făcea că mă uitam peste un top al cărților de autori "străini" al celor de la The Guardian. Admit, nu eram fana cărților scrise de autori ce nu sunt britanici sau francezi, dar Hollow Heart (Cuore Cavo) a italiencei Viola Di Grado mi-a făcut cu ochiul. Era etichetată ca un "fearless first novel" de către cei de la New York Times Magazine, deci trebuia să aibă un merit scriitoricesc, chiar dacă nu mi-ar fi satisfăcut gusturile literare... În martie a ajuns cartea, iar în aprilie am citit-o. De fapt, am citit-o și am recitit-o, uluită fiind de stilul, subiectul și emoția pe care mi-o transmitea. Firește, mi-a fost frică să o termin... Dacă nu mai găseam ceva atât de bine scris?  

Am avut dreptate, nu am mai găsit ceva atât de bine scris, așa că m-am hotărât să îi scriu Violei și să îi spun asta. 

Iată interviul meu cu Viola Di Grado din mai 2020. 

1. Pentru mine, Hollow Heart este un roman absolut impresionant. Găsesc în el extrem de multă tensiune și onestitate, e incredibil. În 2019, am citit cartea lui Elif Shafak "10 minute, 38 de secunde în această lume ciudată". Povestea acolo e spusă din perspectiva lui Tequila Leila, după ce ea este ucisă, fiecare minut aducând cu sine o amintire. Și cartea ta tratează ceea ce se întâmplă după ce murim, dar călătoria personajului tău pare mai emoțională și mai complicată. Crezi că e nevoie să avem de-a face cu moartea pentru a ne trăi viața "la maxim"?  

Mulțumesc pentru apreciere. Da, cu siguranță! Așa cum a scris Etty Hillesum pe când era în tabăra de concentrare, ai dreptul să spui că poți găsi binele în tot și toate doar dacă reușești să nu scapi de ce e mai rău. Adică, e nevoie ca durerea să fie experimentată. E nevoie să privim moartea în față pentru a vedea viața. Ea a fost o gânditoare extraordinară tocmai pentru că nu a fugit de suferință. Trăim într-o perioadă în care suntem învățați că tot ce e neplăcut trebuie evitat, dar doar în această stare de neplăcere avem șansa de a evolua. Oamenilor care evită suferința le lipsește ceva, trec prin viață la un mod superficial, nelăsând nicio urmă.

2. Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru scris?

Nu am descoperit-o niciodată, așa cum nu am descoperit că sunt femeie. Întotdeauna am făcut asta, așa cum respir.  

3. Cine e Viola di Grado, dincolo de tânăra scriitoare talentată pe care am descoperit-o la început de 2020?  

Sunt o extraterestră. Nu mă identific cu aproape nimic legat de ființele umane și cultura lor. Sunt o extraterestră a cărei nevoie fiziologică urgentă este să scrie, un act pe care îl realizez distrugând înțelesul obișnuit al cuvintelor.

4. Hollow Heart a fost publicat în italiană în 2013, iar în engleză în 2015, fiind pe lista unor premii prestigioase precum "PEN Literary Award" sau "The International Dublin Literary Award". Criticii au spus că romanul tău e unul șocant în ceea ce privește limbajul și îndrăzneț de experimental. Acoperă aceste adjective intențiile tale? Ce altceva ar trebui să știm despre el înainte de a-l citi?  

Șocul apare atunci când familiaritatea lucrurilor se disipează, e o latură necesară a literaturii, sau ceea ce eu consider a fi literatură. După cum spunea Kafka, literatura ar trebui să fie o secure. Îi disprețuiesc pe cei ce caută în cărți lucruri care să îi aline. Literatura ar trebui să îți strice concepția pe care o ai asupra lucrurilor și, sub carapacea stricată, să te facă să vezi adevărul. Acesta nu e un proces liniștitor, bineînțeles.

5. Ce te inspiră să scrii? Ai un ritual zilnic?  

Ritual meu e simplu: servesc două cafele, una acasă și una în parc, înainte de a începe să scriu. Nu scriu niciodată acasă. Doar în parcuri, locuri publice, ca să văd oamenii mișcându-se și să aud tot felul de sunete.

6. Imaginea sumbră a vieții e prezentă și în alte scrieri semnate de tine?

Nu cred că în Hollow Heart e vorba de o imagine sumbră a vieții. Moartea e cea care dă sens vieții: facem lucruri, iubim lucruri exact pentru că suntem conștienți de finalul lor, că suntem pe Pământ pentru o perioadă limitată. E ceea ce japonezii numesc "mono no aware" – tristețea lucrurilor. Și ăsta e motivul pentru care ei se adună în fiecare an sub cireși ca să vadă florile căzând după doar trei zile. E un exercițiu al morții ce vine cu înțelegerea faptului că frumusețea reiese tocmai din finalitatea ei. Prin moarte, Dorotea găsește adevărata frumusețe a vieții.  

7. Știu că ți-ai luat licența în chineză și japoneză și ai locuit, pentru o perioadă de timp, în Japonia. Când a apărut interesul tău pentru aceste două culturi? Și-au lăsat amprenta asupra modului în care privești viața și moartea în Hollow Heart?  

Da, am un master în limbi și filosofii asiatice și sunt influențată foarte mult de Asia de Est în scrisul meu, în special de taoism și ideile lui legate de limbajul ce trebuie "uitat": uit limbajul prin faptul că nu pic în plasa convențiilor, a frazelor fixe.  

8. Cititul și scrisul te pot scoate din depresie?  

Ceea ce numim depresie nu e decât un coș de gunoi în care punem toate nuanțele tristeții umane. Majoritatea, totuși, nu e reprezentată de patologii, ci de stări existențiale necesare ce rezultă din experiența faptului că suntem creaturi gânditoare și în viață.  

9. Am citit recent cărticica lui Paolo Giodano În vremea contaminării, poate ai auzit de ea. Tu te-ai gândit să ții un jurnal despre experiența ta pe durata pandemiei? Cum ai trecut prin această perioadă?    

Am ținut un jurnal și am publicat câteva articole despre asta, dar nu sunt interesată să scriu o carte pentru că sunt mai atrasă de lucrurile pe care le pot inventa decât de cele care chiar s-au întâmplat.  

10. Pentru a încheia într-o altfel de notă... ai o pisică, sau pisica ta are o scriitoare? Știu că e o relație tare strânsă între voi două...  

Am  avut o pisică, Ada, care, din nefericire, a murit în noiembrie. A fost ființa mea preferată și am avut o relație simbiotică. După moartea ei am avut un vis despre o pisică ce arăta ca ea, dar era mai mică și era oarbă. În următoarea zi am primit un mesaj de la un adăpost local de pisici: găsiseră o pisică ce semăna cu Ada, dar mai mică și oarbă. Am adoptat-o, numele ei e Selma, a fost operată și poate vedea, chiar dacă doar cu un singur ochi. Ne-am petrecut împreună zilele de carantină aici, la Roma. E tare drăguță, curioasă și un pic nebunatică.  

Interviu și traducere de Alina Tomi