Revistă print și online

O lume de un verde-gușter: Lizoanca la 11 ani

Doina Ruști, Lizoanca, ed. a III-a, revizuită, Litera, 2023


Orice reeditare este un barometru util al evoluției publicului cititor, al așteptărilor, valorilor și concepției acestuia despre literatură, despre relația ei cu societatea și despre estetic în general. Cu atât mai îmbucurătoare este reeditarea unei cărți inspirate dintr-un caz foarte delicat la mai bine de cincisprezece ani de la apariția în presă a respectivului subiect care a generat povestea. Romanul Doinei Ruști, Lizoanca la 11 ani, depășise oricum miezul social, de la publicarea în 2009, prin construcția narativă complexă, prin abordarea sine ira et studio, fără nimic ostentativ sau didactic-moralizator, fără ca naratorul să intre, tendențios, în rolul de avocat sau de acuzator. Publicat a treia oară în toamna anului trecut, în extrem de binevenita serie de autor Doina Ruști, la editura Litera, cartea dă șansa redescoperirii unei povești dramatice dincolo de patima și de indignarea care apar ,,la caldˮ, ca și cum ai avea ocazia de a face un tur printre ruinele unei localități devastate de o calamitate întâmplată în urmă cu mulți ani, în care tensiunea momentului fatidic s-a stins aparent, dar plutește încă în aer arătându-și insidios colții prin toate semnele dezastrului.

Unul dintre marile merite ale romanului Doinei Ruști, semn de ingeniozitate narativă și de intuiție a resorturilor de funcționare a epicului, este autoscopia spre care își conduce natural personajele. Eliza Niță, fata de unsprezece ani care a abandonat școala și are numeroase relații clandestine și pasagere cu bărbații din sat, de la cei mai tineri, de vârsta ei (Titoașcă, de pildă), până la bătrânul Petrache Notaru, devine, în acest context, un inamic neașteptat, pe cât de mărunt, aparent derizoriu, pe atât de periculos. Un fel de ,,sălbăticiuneˮ (comparația s-a mai făcut la vremea apariției cărții) surprinsă într-o perindare alene, indiferentă, în contrast cu agitația unui sat întreg mobilizat să ,,prindăˮ vinovata care a răspândit boala, ca marinarul lui Coleridge care crede că ucigând albatrosul blestemat va scăpa de ghinion. Nu e cinism în această indiferență cu care Lizoanca își vede mai departe de drum. E mai degrabă instinctul autoconservării a cărui activare sugerează mereu ceva sfidător, ca în vechile desene animate rusești Nu zaieț, nu pagadi ce apar recurent în roman, ca un laitmotiv. Hoinărind prin sat, Lizoanca poartă cu ea, stendhalian, o oglindă de-a lungul drumului, iar în acea oglindă se reflectă, vrând-nevrând, o întreagă lume tristă a depravării, a brutalității și a resentimentelor. ,,O, timpuri, o moravuriˮ? Nicidecum. Departe de lamentările ciceroniene, autoarea face exact ceea ce nu știu să facă personajele: alege efortul de a înțelege în locul plăcerii de a judeca.

Oarecum dostoievskian, sub coaja ticăloșiei, a perversității și egoismului se află un nebănuit strat al candorii pierdute cândva, la fatidica vârstă de unsprezece ani. Cristel, Greblă, Petrache, Păduchioasa, Tori, Goarna, toți au trăit un moment-cheie care i-a sălbăticit, atrofiindu-le umanitatea, altruismul și mai ales îndrăzneala de a avea visuri.

Viața personajelor e scindată, se împarte în două, pe principiul ,,înainteˮ și ,,dupăˮ. De fiecare dată există o zi, ,,acea ziˮ, un fel de botez cu semn schimbat, o coborâre în fântână, ca în basmul lui Creangă, Povestea lui Harap-Alb, care aduce o maturizare amară. În cazul lui Cristel, tatăl Lizoancei, ,,La 11 ani, chiar când a împlinit 11 ani, pe 6 octombrie, a fost acea zi. Începuse școala și-și aduce aminte că scăpa pe la prânz.ˮ Pentru mama lui Cristel, Tori, și ea o paria a satului, ,,Nefericirea (...) a început la sfârșitul gimnaziului, într-o zi de mai.ˮ. Dacă de la Sartre aflăm că ,,Infernul sunt ceilalțiˮ, cu Lizoanca la 11 ani ne convingem că o lume dezvrăjită, din care a dispărut încrederea în semeni și în viață, este tot un fel de infern, un supliciu lent, egal cu sine, cu atât mai periculos cu cât este asimilat ca rutină, ca normalitate. Ceea ce urmează după căderea din edenul inocenței este un simulacru de viață, o lume a umbrelor (,,Iar de atunci nimic n-a mai fost colorat, viața ei s-a transformat într-un șir de întâmplări alb-negru, printre care a trecut ca o moartă.ˮ) în care ființa nu-și mai găsește coerența, ca în versurile din Alice in Wonderland pe care Dubravka Ugrešić le introduce ca motto pentru unul din capitolele celui mai cunoscut roman al ei, Ministerul durerii: ,,Humpty Dumpty sat on a wall,/ Humpty Dumpty had a great fall./ All the kingʼs horses and all the the kingʼs men/ Couldnʼt put Humpty together again.ˮ.

Remarcabilă este în roman descrierea acestor zile fatidice care încep, invariabil, într-o ambianță feerică – liniștea de dinaintea furtunii. Privită prin retina curată a vârstei de unsprezece ani, lumea apare diafană și inofensivă, ca într-o poveste blândă cu Dumnezeu și cu Sfântul Petru: ,,27 mai. O zi al cărei început senin și-l mai aduce încă aminte. [...] Plecase să culeagă frunze de floarea-soarelui pentru păsări,ˮ. Urmează, ca din senin, momentul rupturii decisive: copilul vede sau suferă ceva care îl marchează: violența (Goarna), un gest obscen sau o ofensă (Sanitara), decepția și rușinea (Cristel). Câtă vreme nu au fost ,,mușcateˮ, lovite, insultate, aceste personaje nici nu au ,,mușcat. Faptul mi-a amintit de modul în care un fel de înțelept, un ,,gimnosofistˮ din Tibet explica în Duduca Mamuca, nuvela lui Hasdeu, secretul păstrării bunătății: ,,Trăind la un loc cu alții, te faci lup; trăgându-te la singurătate, redevii oaie; căci nimeni nu te mușcă și n-ai pe cine mușca!ˮ

Teoria ,,gimnosofistuluiˮ se verifică în ceea ce am considerat drept secvența care marchează cea mai înălțătoare și mai pură stare trăită de Lizoanca: șederea la ,,Ruinele Romaneˮ, ,,niște ziduri căzute, unde arunca lumea gunoaiele ori unde se mai opreau unii în tihnă să bea cevaˮ. Emblemă a marginalității, a periferiei ca loc, dar mai ales ca stare, ruinele reprezintă pentru protagonistă acel teritoriu sălbatic în care își poate exercita, în sfârșit, libertatea deplină, după deviza melodiei cântate de micuța Trestiana: Zamzume, zamzumeu/Am să fac doar ce vreau eu!. Departe de autoritatea paternă (rău exersată) a lui Cristel, dar și de celelalte forme de autoritate la fel de amenințătoare în ochii fetei (școlară, medicală...), Lizoanca devine un fel de fiică a pustietăților trăind ataraxic într-un primitivism idilic, dincolo de bine și de rău, ,,departe de lumea dezlănțuităˮ: ,,Acum cocea porumbi și, nu prea departe, descoperise un gropan de grădină din care scotea apă (...)ˮ. În această postură de personaj al periferiei, care mi-a amintit de Kya, ,,fiica mlaștiniiˮ din relativ recentul roman al Deliei Owens, Acolo unde cântă racii (se poate merge destul de departe cu paralela dintre cele două eroine, mai ales pe filiera stigmatizării, a condiției de proscris și de marginal, dar și sub aspectul independenței la care singurătatea te obligă adeseori), Lizoanca strălucește mai mult chiar decât avea s-o facă pe podium, alături de idolul Trestiana. Dacă acolo este ,,glam-ulˮ unei posibile celebrități incipiente (un vis firav, de fapt, care se stinge repede), în peisajul câmpenesc de lângă ,,ruineˮ, printre porumburi (se simte aici ceva din geografia prozei lui Marin Preda...), eroina trece, ca în basme, proba milosteniei trăgând din trupul unui ,,gușter, parcă ieșit dintr-un buzunar al porumbilor, verde și subțireˮ cuiul pe care ,,o mână nemiloasă îl împlântase în carnea lui și a pământuluiˮ. Un veritabil laitmotiv, imaginea gușterului se va întoarce (după cum și metafora cuiului e una recurentă: nu este cuvântul jignitor ,,țoapăˮ folosit de Greblă cu referire la Sanitară descris ca un ,,cui spiralat și ruginitˮ?), tot ca în basme, printr-un fel de răsplată a personajului adjuvant pentru binele făcut de protagonist: cadoul Trestianei e o rochie ,,verde-gușterˮ...Deloc de neglijat e și faptul că acest posibil dublu zoomorf al Lizoancei, ce reapare și în finalul primului epilog, stă pe coperta edițiilor în italiană și spaniolă ale romanului.

Concluzia romanului ar putea fi formulată astfel: fiecare biet păcătos învechit în rele e un gușter căruia odată, într-o zi senină, cel mai probabil la vârsta de unsprezece ani – i s-a înfipt în conștiința până atunci curată un cui care l-a pironit în amorțeală, cinism și ticăloșie, făcându-i sufletul o apă lâncedă, înverzită.

Lumea în care e condamnat să trăiască fiecare astfel de ,,erouˮ este, ca într-un mai vechi desen animat (nu atât de vechi precum cel rusesc amintit în roman...), o lume în care personajele, umbre, lâncezesc deznădăjduite mâncând licheni. Răutatea ca simptom al fragilității, al vulnerabilității și traumei, iată descoperirea pe care o face romanul Doinei Ruști. Lumea din Lizoanca la 11 ani este o lume ai cărei locuitori și-au lăsat, dantesc, speranța la intrarea lor timpurie, forțată, în viața amară a maturității. Din infernul lor nu este decât o scăpare: să reînvețe empatia și bucuria de a visa. Lizoanca dă tonul. Generațiile care vin după ea nu par să ,,prindăˮ lecția cea bună, ci numai aspectele promiscui. Finalurile, însă, ambele (sunt două epiloguri) rămân deschise. Ca viața. Și ca perspectiva înțeleaptă, umană a scriitoarei care dovedește o dată în plus că bunătatea și empatia sunt cel mai frumos semn de inteligență și profunzime.

Sorin IAGĂRU-DINA

Doctor în științe filologice (Universitatea din București), cu o teză despre critica și eseistica scriitorilor români de secol douăzeci.