Puțini dintre profesorii mei din facultate au avut o asemenea importanță ca Noemi Bomher.

În timpul studenției mele era asistentă universitară (a profesorului Ciopraga), de fapt, cea mai tânără profesoară. Și cea mai strălucitoare. Ieșea în evidență prin nonconformism, prin excentricități pe care nu prea și le permitea nimeni într-o instituție socialistă. Și avea și de ce: era la curent cu tot ce se întâmpla în literatură, iar aici nu mă refer doar la evenimentele românești; dacă azi apărea la Paris o carte, a doua zi o găseai în biblioteca lui Noemi. Avea inteligență, energie și originalitate, trei lucruri care aproape că lipseau prin universitățile de atunci.

Mai întâi, trebuie spus că ea a creat pentru prima oară un curs de antropologie culturală în România, încă din anii ’70. Tot ea ținea și un curs de sociologie literară. Erau cursuri opționale, persiflate de ceilalți profesori, care au ajuns să le predea prin anii 2000 ca pe niște noutăți.

Apoi, era printre puținii profesori cu educație estetică solidă. Cu ea făceam seminarele de literatură interbelică și contemporană, dar și pe cele de estetică. Era filolog de școală bună, cosmopolită, știa multe limbi și avea un firesc al deschiderii spre lume, pe care rar îl întâlneai atunci. Nu ținea de un clan, de o etnie: era cetățean al universului.

Și avea o valoarea inestimabilă, un tip de pedagogie ludică, explozivă, dublată de un umor îngăduitor.

Și-al mai adăuga ceva: un mod absolut insolit de a-și păstra omenia chiar și în lagărul comunist.

Noemi avea enorm de mulți prieteni, în special intelectuali evrei plecați din țară, care îi trimiteau cele mai noi cărți, reviste, știri. Ea însăși avea casa "deschisă", aș zice, în sensul că te puteai duce la soții Bomher în absolut orice moment al zilei și chiar al nopții. Ținea un fel de salon literar cu prieteni foarte stilați — cei mai mulți doctori, ca familia Stratan —, dar și literați, mulți veniți special de la București numai ca să-i aducă un volum nou apărut, un manuscris. În sufrageria lui Noemi se putea discuta despre orice.

Totodată, inițiase un așa-zis "studio de poezie", un fel de club de teatru elitist, care a contribuit enorm la socializare, într-o perioadă în care aproape că erau rupte toate legăturile dintre oameni. Singurele cluburi ale comunismului erau ședințele, mitingurile și taberele, în bună parte de muncă și educație ideologică. Cu Noemi cutreieram prin diverse locuri, unde se strângeau alții ca noi, și dădeam reprezentații, recitam, jucam. Totul era pretextual, de fapt contau discuțiile de după aceea. Așa mai aflai câte ceva din informația necenzurată.

Prin ea am ajuns la Gilbert Durand, la opera lui Eliade, la studiile lui Lacan, la Julia Kristeva. De la ea am aflat de Păltiniș, de Noica și Liiceanu. Ea mi-a deschis ironiile față de Lévi-Strauss,  gustul de a-l citi pe Mallarmé prin grădini și pe Bachelard în Sala Pașilor Pierduți.

Aș mai spune că Noemi era de o generozitate fără egal: nu cred că a existat student flămând, care să nu fi mâncat măcar o dată în bucătăria ei. Știa să ierte și să iubească, era salvatoare prin vocație, iar în structura ei cea mai profundă avea ceva liric.

Pe cât de proletară era în relațiile lumești, pe atât de elitistă în alegerile partenerilor de discuții. Dacă în bucătăria ei se aduna oricine, în clubul ei de idei intrai greu. Ura compilația, șabloanele, fraza gata făcută, impostura cu ștaif.

Nu s-a aflat printre profesorii gomoși, lustruiți, buni de pus în vitrină. Era atât de liberă, încât rupsese toate etichetele. Vorbea cu aceeași lejeritate despre Lacan și chiromanție. În orice subiect era capabilă să sape un labirint. De aici și ironiile lumii academice, cea apretată și incultă. Ca să-i înțelegi natura, aveai nevoie de eclectismul la care comunismul i-a împins pe intelectuali. Ce puteai să faci? Să te transformi în impostor botos sau să faci tot ce-ți trăsnește prin cap, știind prea bine că toți conformiștii te vor arunca pe fereastră.

N-a lăsat tomuri de pus în rafturi necitite, ci de toate. Dintre cărțile ei numesc doar trei: Mit și mitologie eminesciană (1994), Șapte întrebări fără răspuns definitiv privitoare la teoria literaturii (2004), Labirintul prozei contemporane (2002).

Într-o seară din 2018 m-a sunat și mi-a zis: mâine ne vedem la facultate? M-am aruncat în mașină și a doua zi, dimineața, eram la Iași. A fost ultima dată când am văzut-o. Mi-a dat un șal alb, fermecat, pentru ceasurile de melancolie. Am mai vorbit la telefon, am mai auzit câte ceva, dar n-am mai apucat s-o văd.

În Nas de bulgar am făcut-o personaj. Voiam să-i fac o surpriză. Zilele trecute, când am ajuns la Iași, am aflat că deja plecase, cu un alai de zuli, spre lumea eternității.

Poate că tocmai de aceea nu-mi vine s-o așez printre cei stinși. Noemi a fost un om viu într-o lume amorțită. A rămas în fraze, în gesturi, în studenții care au primit de la ea mai mult decât informație, curajul de a se manifesta.

Drum bun, te vei întoarce!