De ceva timp începuse iarăși să aibă insomnii. Cel mai mult îl speria faptul că ajungea să se trezească la aceeași oră. Felinarul din fața blocului împrăștia dungi pe tavan. Afară bătea câteodată vântul. Crengile întrerupeau aproape ritmic lumina; erau momente în care se făcea întuneric deplin. Își apropia degetele de ochi. Era acolo. Era prezent, nu alunecase departe de sine. Număra secundele, așteptând până când petele luminoase reapăreau. Uneori, toată încordarea asta avea un efect ciudat. O ceață densă îi cuprindea mintea, un cântec straniu îi umplea urechile și avea somnul garantat pentru încă câteva ore.

În zori, se concentra pe alte simțuri. Asculta pescărușii care își făcuseră cuiburi pe blocurile din acest oraș de câmpie. Deși strigătul lor devenise la fel de comun ca al coțofenelor, nu putea să nu-l asocieze cu apropierea mării. Pescărușii de la răsărit îi aduceau plaja, nisipul și întinderile nesfârșite.

Apoi ceasul suna și intra în zi ca și cum ar fi dat cu capul într-un gong. Se trezea, totuși, aproape odihnit. Ziua era doar răgazul până la înfruntarea din fiecare noapte.

Venise aprilie. Nopțile erau ceva mai calde. Își trata anxietatea cu geamul deschis, respirând ritmic. Număra până la patru, făcea o pauză, apoi expira până la șase. Se întâmpla să le mai încurce, dar acesta era deja un semn bun: adormea.

La etajul patru al blocului vecin, lumina rămânea aprinsă aproape până dimineața. Nu știa cu certitudine cine locuia acolo. Nu apăruse niciodată la geam. Era vreun insomniac sau un programator conectat la orarul Americii? În rest, după ora două, vedea doar un perete negru.

A tresărit când, mai jos, a văzut perdeaua mișcându-se. Nu distingea nimic, deși luna plină împrăștia o lumină difuză. I-a făcut un semn. Nu i-a răspuns nimeni. S-a consolat. Ora următoare și-a petrecut-o enumerând vecinii cunoscuți. Era ca o ieșire din peisaj; creierul buimac o percepuse ca pe ceva neobișnuit și dăduse semnalul. S-a trezit cu alarma.

În noaptea următoare, fereastra de la blocul de vizavi s-a deschis. Părea o femeie cu o pisică în brațe, dar nu era sigur. A salutat-o cu mâna dreaptă. I-a răspuns la fel. I-a arătat luna cu mâna stângă. Pisica a coborât lent, iar ea a făcut gestul în oglindă. O lună mare, a vrut să-i spună, și a făcut un "O". Ea a schițat un cerc mai mic. A început să-i povestească nopțile lui. Niciun zgomot nu ieșea din gât. Flutura precum crengile, întorcea capul spre dungile de pe tavan. Mișca din umeri, imitând respirația ritmică. Femeia repeta totul cu trupul ei mai mic. Nu era chiar o copie la indigo. Au continuat până au obosit. Ea a închis prima fereastra. Apoi el. Dar a rămas să privească prin geam, căutând un semn.

Restul săptămânii s-a scurs în nota obișnuită. Perdeaua de la blocul vecin nu a mai adiat.

Noaptea de Înviere a fost una izbăvitoare. Își putea trăi insomnia alături de alți semeni. Atât de mulți oameni pe care îi cunoștea. Și alții pe care îi vedea pentru prima oară. Cineva cu capul acoperit de o glugă s-a apropiat și a luat lumină de la el. Au mai venit câțiva. Era singura cu spatele la biserică. A salutat-o cu dreapta. I-a arătat cerul cu stânga. Ea a făcut gestul în oglindă. În jur, lumânările se ridicau și coborau în același ritm — mâini pe care nu le văzuse niciodată, fețe pe care nu le știa. A privit-o mai intens. O pală de vânt i-a stins flacăra. Umbra ei i s-a frânt pe chip, ca dungile de pe tavan.