cactusul din cap moare

și când e udat

crește fără voia ta

cobori dealul

plantezi o întreagă grădină

de care nu te vei ocupa

Casă pe aer

singurul loc din care liniștea

nu pleacă mirosul de scorțișoară

selfie cu flori și animale

(de care bunicul e atașat)

apa scoasă din fântână

alarme nefolosite

în cel mai rău caz un câine

care te linge pe față

timpul pierde direcția

vietăți solitare

lipsite de probleme

amintite într-un târziu

Scrisoare din viitor

jungla ne salvează

așteptăm copii

cu tălpi murdare și

genunchi juliți de joacă

un bărbat calcă un melc

fără să-și

dea seama

poate așa arată sfârșitul

*

nu te așteptă nimeni în locuința

căreia nu i-ai putut spune niciodată

acasă

și e atât de liniștitor

florile au crescut mai mult decât intuisem

și au invadat la scurt timp zona

rămășițe din ce alții ar numi suflet

se răsfiră sub piele

și asta e cea mai nefericită discreție

poți dispărea în orice moment

si e atât de liniștitor

*

aș lăsa totul în urmă fără să ezit

și nu pentru că ar fi ceva greșit în lume

asta mi-e limpede

sunt sătul să scriu

ca să fiu auzit

de cine trebuie, de cine nu trebuie

aș fi mai mult decât mulțumit

să găsesc

un petec de pământ cu multă iarbă

care să nu-mi aparțină

să-l împart cu toate insectele din preajmă

și plantele crescând lent și natural

pe pieptul meu care poate simți după mult timp

puțină odihnă

nu-mi pot da seama cât spațiu pierd

atunci când nu sunt

printre oameni

sau dacă e ceva deja pierdut