Numele autorului englez Theodore Henry Staepleton (1811-1889) va fi mereu legat de domeniul până azi nefrecventabil al criptobiologiei. Avocat de profesie, dar cu o pasiune de nestăvilit pentru științele naturale, acesta a încercat să se impună într-o branșă și așa extrem de mocirloasă. Opera sa de căpătâi, Compendium Plantarum et Animalium Occultorum, la care a lucrat timp de aproape jumătate de secol, avea să fie o adevărată enciclopedie (în mai multe volume) care prezenta plante sau animale considerate dispărute sau chiar inexistente. Din nefericire, numai primul tom a văzut lumina tiparului. Și asta pe spezele autorului, într-un tiraj extrem de mic. Se crede că toate exemplarele au fost mistuite în incendiul din Islington, Londra, din 1888. Manuscrisul integral a fost fie pierdut, fie distrus de către moștenitorii săi legali, din motive pe care le putem specula numai.

O resursă bibliografică indispensabilă prin care aflăm unele detalii despre proiectul lui Staepleton este scurtul articol semnat de un anume E. Garforth în Anuarul South London Natural History Society din 1900 intitulat A Review and Rebuttal of T. H. Staepleton’s ζῳόφυτον from The Compendium. După cum era de așteptat, principalele lucrări cu care Staepleton polemizează în mod deschis încă din prefață sunt Pseudodoxia Epidemica: or, Enquiries into very many received tenents and commonly presumed truths (1646) a lui Thomas Browne și Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers (1751) a lui Denis Diderot. Înțelegem din tonul recenziei — ironic și persiflant la adresa întregului demers — că autorul încerca să se poziționeze în răspăr cu însăși etosul Luminilor. Garforth ia peste picior negarea programatică a principiilor metodei științifice de care Staepleton dădea dovadă, se pare, pe tot parcursul primului volum. Din păcate, recenzia oferă un singur exemplu ilustrativ al neajunsurilor Compendiumului, și anume articolul despre zoofite.

ζῳόφυτον — interstiția dintre animal și vegetal. Textul lui Staepleton oferă o descriere amănunțită a unor creaturi hibride întrezărite și înregistrate încă din Antichitate. Articolul în cauză se concentrează îndeosebi pe Agnus scythicus sau Planta Tartarica Barometz. Înainte să-l amendeze pe Browne, care îi dedică acestei apariții numai două fraze (și acelea insignifiante), autorul citează in extenso din Cyclopædia: or, an Universal Dictionary of Arts and Sciences (1728) a lui Ephraim Chambers. Vietatea este descrisă în felul următor: un corp de miel crescând în vârful unei tulpini spinoase ca de măceș. Autorul menționează ca surse primare texte din mistica evreiască care detaliază ciclurile de viață ale acestui Yeduah. Staepleton merge mai departe pe această filieră, făcând legătura cu Adnei Hasadeh: literalmente, omul câmpurilor sau al munților. Asemenea meilor vegetali, acești oameni-plantă erau în mare parte imobili, fiind legați de solul din care încolțiseră. Însă demonstrau capacități cognitive complexe și un caracter terifiant. Dacă pseudo-mieii sfârșeau cel mai adesea sfâșiați de haite de lupi, de aceste figuri umanoide până și stihiile pădurii se fereau. Singurul mod de a stârpi o asemenea creatură era de a-i reteza legătura ombilicală cu pământul. (O descriere trasă la indigo apare și în The Vegetable Lamb of Tartary a lui Henry Lee, apărută în 1887 — același an în care își publică și Staepleton primul volum din Compendium.) Aflăm din recenzie că textul se continuă invocând reprezentările medievale ale oamenilor verzi (green men) imortalizați în figurinele decorative ale catedralelor gotice — despre care avea să scrie mai târziu și Jurgis Baltrušaitis —, dar și ale mătrăgunei (Atropa belladonna) cu mădularele pământii și chipul contorsionat într-un scâncet.

Recenzia lui Garforth se termină destul de abrupt cu un citat lung din textul-sursă în care se prezintă o anecdotă — pentru Staepleton, dovada irefutabilă a existenței acestor zoofite, iar pentru recenzor, un ultim argument împotriva demersului profund neștiințific al lucrării. Povestea în cauză aparține unui coleg avocat al autorului (anonimizat cu inițialele C. C.) și descrie o speță bizară petrecută într-un sătuc din Țara Galilor în 1873: un copil născut acoperit de un strat de piele groasă și noduroasă asemenea scoarței de copac e motivul pentru care tatăl acestuia intentează divorț, părăsindu-și totodată familia și comunitatea. Se pare că reacția lui Staepleton la cele auzite a fost să organizeze o expediție impromptu, vrând să vadă cu ochii lui nou-născutul vegetal. Din nefericire, pruncul sucombase misterioasei sale afecțiuni cu câteva săptămâni înainte. Ultima frază din textul reprodus în recenzie îl găsește pe autor contemplând micul petec de pământ răscolit unde fusese îngropat copilul, observând totuși că din țărâna moale păreau a răsări câteva tulpini verzi și subțiri acoperite de ace.