Într-o după-amiază târzie de primăvară, când lumina Bucureștiului capătă nuanțe de filigran și umbrele par să spună povești mai vechi decât orașul însuși, Carmen Târnoveanu își deschide carnetul cu însemnări, ca pe un ritual. În fața ei, Elina Velica, soprana, își așază postura, cu acea liniște rară pe care doar vocile mari o au înainte de a începe să vorbească. "Să începem", spune Elina Velica, iar în acel moment pare că nu doar interviul începe, ci o întreagă arie de note rostite.

Carmen Târnoveanu: Când te ascult, am senzația că vocea vine dintr-un loc foarte vechi și foarte personal în același timp. Dacă te întorci la începuturi, cum ai recunoscut că muzica nu este doar un talent, ci o vocație?

Elina Velica: Dacă mă gandesc la fetița Elina, care cânta încontinuu, pot resimți acea bucurie de copil traită prin muzică, care evident era ca o joacă, însă pentru mine așa era firesc, să improvizez un microfon dintr-un creion, să îmi imaginez o scenă... Până într-o zi, când am auzit-o intâmplător pe Maria Callas la televizor și acel moment m-a fascinat.. Auzind operă pentru prima dată, a fost ca o regăsire, nu știu exact cum să explic în cuvinte, dar pot spune ce a simțit fetița din mine, care la 7 ani a înțeles că acesta este drumul, că acest mod de a cânta, precum o cântăreață de operă, este identitatea mea.. Cred că aici, un rol important l-a avut și vocea Mariei Callas, care iată, dincolo de cântat, are această mare calitate, de a transmite emoții puternice, iar la acest aspect revin de fiecare dată când o ascult.. Căci iată, vorbim de o voce care s-a stins în anul 1977 și totuși ea trăiește veșnic prin fiecare notă cântată și are puterea de a trasa drumuri in inimile celor ce o ascultă.

Carmen Târnoveanu: Se spune adesea cămarile voci nu cântă doar muzică, ci spun povești, iar uneori aceste povești par mai apropiate de literature profundă, de universal lui Fiodor Dostoievski sau de introspecțiile lui Rainer Maria Rilke. Tu cum intri într-un personaj: ca într-o partitură sau ca într-un roman?

Elina Velica: Atât de frumos ai spus.. Exact, povești care nasc ale povești și care inspiră profund.. Înainte de toate, în operă este clar că orice poveste începe cu o partitură, prima notă dă startul acțiunii, iar viziunea și stilul compozitorului duc opera mai aproape de poveste, de romanul sau sursa ce i-a inspirat. Iar de aici începe rolul interpretului, care trebuie să înțeleagă stilul compozitorului, apoi partitura, care incepe să îți spună povești abia după ce este bine însușită. Așa că, revenind la întrebarea ta, eu, personal, intru în pielea personajului prin muzica ce a fost scrisă, ea mă inspiră în modul de a interpreta și a simți personajul, iar acum vine frumusețea: fiecare simțim diferit, iar de aici se nasc povești unice, încărcate de amprente personale pe care publicul le simte.

Carmen Târnoveanu: Când ești pe scenă, simți că te lași purtată sau că, dimpotrivă, construiești fiecare detaliu cu luciditate?

Elina Velica: Amândouă? Poate părea ciudat, însă de fiecare dată când sunt pe scenă, mă simt purtată de Divinitate, iar de aici, îmi iau izvorul prin care transmit, uneori construiesc, da, detalii ce mă surpind și pe mine. Uneori, emoțiile vin așa, ca un uragan, ce pare greu de stăvilit, ca apoi, să înțeleg că este energia de resurse de care am nevoie pe scenă.

Carmen Târnoveanu: Dincolo de scenă și aplauze, există o viață foarte concretă, disciplinată. Cum arată pentru tine o zi obișnuită în care îți îngrijești vocea și echilibrul interior?

Elina Velica: Nu seamănă o zi cu cealaltă, mai ales cu doi copilași, însă pe plan vocal, mi-am construit o rigoare zilnică de studiu și tehnică vocală, de la care încerc să nu mă abat, chiar dacă deseori înseamnă să studiez noaptea. Glasul are nevoie de antrenament, pentru a fi in formă și a avea rezistență în timp, asemeni unui sportiv de performanță. Studiul nu se oprește niciodată, chiar și atunci când reiei fragmente deja cântate, ele capătă alte valențe, alte înțelesuri, cu cât și noi suntem într-o continuă evoluție și căutare spirituală. Vocea preia, uneori ne dă updaturi și ne schimbă starea total, ne ajută să ne regăsim identitatea personală, rădăcina ce există defapt in ea, prin vocea parinților, bunicilor, strabunicilor etc. Acolo este întreaga noastră moștenire, adn-ul ce ne face unici pe fiecare în parte. Personal, cred că de aici există acest mister formidabil prin care absolut nici o voce nu seamănă cu alta și nu vibrează identic.

Carmen Târnoveanu: Uneori, muzica păstrează urmele vieții noastre mai fidel decât memoria. Există un moment sau un rol în care simți că ai pus ceva profund personal, poate chiar vulnerabil?

Elina Velica: Întocmai, da, chiar și bagajul genetic de care am vorbit mai sus. Cred că cel mai intens și emoționant rol a fost, cu siguranță, Fiordiligi din opera mozartiană Cosi fan tutte, pe scena Operei Naționale din București, la debutul meu de acum 10 ani. Cred că acolo s-au născut emoțiile în forma lor cea mai pură și mai intensă! Încă le simt și le voi purta întreaga viață, au un sertar special în sufletul meu.

Carmen Târnoveanu: Relația cu publicul este aproape misterioasă. Când cânți, simți mai mult că dăruiești sau că primești?

Elina Velica: O întrebare foarte interesantă, mai ales că mă întebi după ce am amintit despre debutul meu la operă, căci nu am vorbit și despre acele emoții ce le-am primit din partea publicului, aproape instant! Schimbul acesta de energie și emoție se simte diferit, în funcție de public, de natura concertului, de locul în care mă aflu. Când cânt în Biserică, cântul meu parcă se transformă într-o rugă comună, alături de sufletele celorlalți.. Când cânt alături de soțul meu, simt că dăruim mai mult împreună prin harul lui de preot. Lângă el există un sprijin pe care îl simt mereu prin susținerea lui care începe dincolo de scenă. Iar aici este un alt capitol al vieții mele, pe care, dacă ar fi să-l rezum la un singur cuvânt, acela ar fi Liniște... Și mare nevoie are un artist de liniște, de acea bază care să îl spijine și să îl completeze mereu, mai ales în clipele grele. Dumnezeu ne-a adus împreună și exact acesta este crezul nostru, că El ne veghează în fiecare clipă și ne lăsăm în Voia Lui, atât de iubitoare.

Carmen Târnoveanu: Astăzi atenția se fragmentează, opera pare să ceară răbdare și prezență. Tu cum simți că poate ajunge muzica lirică la omul de azi fără să-și piardă profunzimea?

Elina Velica: Mă bucur să văd în sălile de operă și de concert public tânăr, generații în curs de formare. Sunt optimistă și știu că direcția operei este una bună, care își are același curs, de a modela sufletul prin muzica ei impresionantă și complexă. Căci îmi aduc aminte cum m-a impresionat pe mine, copil fiind, când am audiat pe viu prima operă, Rigoletto de Giuseppe Verd, pornind de la decor, costume, orchestra din fosă și așa mai departe. Poate că, în ziua de astăzi, decorul modern atrage mai mult tinerii în sălile de operă. Sunt de acord cu el, dar până într-un anumit punct, cât nu afectează ceea ce a dorit compozitorul să transmită și să umbrească frumusețea stilului și a epocii respective. Tendința, în acest caz, este dusă la extrem, uneori spre vulgaritate.. Aici nu mai vorbim de operă, de sacralitatea ei, nicidecum de educație.. Artisul liric devine și un exemplu, dincolo de mijlocitorul emoției. Dintotdeauna a existat o conduită, o magie specială aș putea spune, pe care publicul o trăiește doar acolo, la operă, decum pășește în instituție. De aici și controversele asupra vestimentației la operă, care iarăși, nu cred că are nevoie de un regulament.. Omul știe în sinea lui, așa cum intră într-o biserică, de somptuozitatea ce îl pătrunde, starea aceea specială ce îl învăluie, aceea este răspunsul.

Carmen Târnoveanu: Mulți artiști vorbesc despre lectură ca despre un spațiu de refugiu. Pentru tine, literature este o formă de odihnă sau o continuare a muncii tale interioare? Există autori la care revii ca la niște repere?

Elina Velica: Cât aș vrea să am mai mult timp pentru lectură... Da, la Eliade aș reveni fără să stau pe gânduri.. Iar dacă ar fi să mă inspir pentru noi melodii, aș alege una din poeziile lui Nichita Stănescu sau Mihai Eminescu, întotdeauna am simțit o legătură aparte față de cei doi scriitori. În acest moment, pe noptiera mea, așteaptă să fie lecturată cartea dnului Prof. Constantin Dulcan, Calea înțelepciunii.

Carmen Târnoveanu: Vocea este, în același timp, forță și fragilitate. Cum ai învățat să ai grijă de ea nu doar tehnic, ci și emoțional?

Elina Velica: Este adevărat, artisul este un tonomat de emoții, pe care trebuie să le gestioneze, însă suntem oameni, nu roboți, iar stările noastre interioare de multe ori se reflectă și în voce. Uneori suntem vulnerabili, însă personal, consider vulnerabilitatea o calitate, prin care se transmit deseori cele mai profunde emoții, pe care publicul le simte exact așa cum sunt, sincere și autentice. Eu atunci înțeleg cel mai bine, că tot ceea ce imi doresc să transmit este deja în mine, în vocea mea. În ziua în care am un spectacol încerc să vorbesc mai puțin, să îmi dozez energia spre ceea ce urmează. Și alimentația este importantă, felul în care îți protejezi vocea de prea rece, prea fierbinte, picant, toate acestea pot avea un efect nociv în cazul meu. De asemenea, somnul este terapia principală a vocii, mai ales când are nevoie de recuperare. Așa cum noi ne resetăm emoțional prin somn, așa și vocea are nevoie uneori, chiar și de ore suplimentare de somn.

Carmen Târnoveanu: Există momente în care tăcerea devine la fel de importantă ca sunetul. Ai trait astfel de momente în parcursul tău, în care ai simțit nevoia să te oprești și să te regăsești?

Elina Velica: Da, acest circuit mi se întâmplă des, doar că acum procesul este foarte rapid, poate că m-am adaptat modului tot mai alert în care mă poartă viața, și sunt conștientă de faptul că nu am mult timp pentru reset. Aici mă ajută mult și studiul, îmi găsesc liniștea vocii în vocalizele pe care le fac, uneori avem nevoie de alte tehnici de studiu pentru a mobiliza vocea, printr-o respirație mai profundă, mai conștientă. La mine așa funcționează, mă reglez de multe ori cântând, nu prin tăcere.

Carmen Târnoveanu: Pentru mulți artiști, arta are și o dimensiune spirituală, nu doar estetică. Pentru tine, cântul este și o formă de rugăciune sau de apropiere de ceva mai mare decât tine?

Elina Velica: Da, așa cum am spus mai devreme, sunt ceea ce sunt pe scenă cu voia Lui, sunt un mijlocitor al emoției și sunt conștientă de această misiune. În cadrul proiectului Bucuria Vindecarii, publicul este format în mare parte din pacienți oncologici.. Am primit mesaje prin care mi s-a transmis că vocea mea are proprietăți terapeutice și vindecă suflete.... Ce poate fi mai frumos, decât aceste mărturisiri, care mă duc tot mai aproape de Dumnezeu? Talantul nostru ne-a fost dat să îl înmulțim, și cred că el este defapt reflecția aplauzelor.. Acele aplauze pe care le luăm cu noi acasă, de fiecare dată, căci ele au fost nu doar un sunet de palme, ci fiecare bataie de aripi ale celui ce și-a deschis sufletul să te asculte, într-o altă dimensiune spirituală. Uneori sunt zece suflete, alteori mii... Vă dați seama câte bătăi de aripi?... Sau vă puteți imagina sunetul lor?... De-asta aștept cu nerăbdare următorul concert...

Carmen Târnoveanu: Dacă ar fi să lași înurmă nu doar interpretări, ci o stare, o idee despre lume și despre artă, cum ai vreasă fie aceasta?

Elina Velica: Aș vrea ca acea stare să fie iubire, sentimentul acela de frumusețe profundă ce îl întâlnești în iubire. Atât. Căci știu că de aici vine recunoștința pentru tot, recunoștința Divină.