Pe un covor din petale uscate, printre tulpini scofâlcite, se scriu povești din amintiri. Florile au murit în glastre. Frumusețea și parfumul s-au stins. E soarta lor. Retezate din pământ, adunate în buchete, apoi răspândite prin casă. Bucură, farmecă și se duc. Dar poveștile florilor unde sunt? Dispar în van? Am încercat să le privesc cu ochii unui legist. Și, într-un mod ciudat, moartea florilor m-a dus spre unele fragmente citite în trecut. Un semn că poate toate poveștile scrise vreodată se leagă între ele, că universul acesta al nostru, crud, minunat, murdar, tandru, pervers, infinit e construit din povești care duc, toate, spre aceleași rădăcini.

Lalele

"...amintindu-și de omul tăiat de tren... ea înțelese ce avea de făcut."

Lalelele sunt flori elegante, grațioase, cu o fragilitate pe care o ascund atât de bine, o maschează în spatele culorii în care palpită viața lor plină de necunoscute. Sunt flori pe care le știi, dar despre care nu poți să spui că le cunoști. Ce ascunde un boboc de lalea? Ce mister strâng laolaltă toate acele petale tremurânde? Lalelele sunt flori simple, cu povești complexe.

Dar nu același lucru pot spune despre sfârșitul lor. Au o moarte urâtă, inutilă, lipsită de grația caracteristică în timpul vieții. Se îndoaie din tulpină, cedează, acceptă o prăbușire căreia i se dedau cu lăcomie, ca și cum scopul lor suprem chiar acela este. Să se topească, să-și pună capăt zilelor într-o cedare definitivă în fața lumii exterioare. Moartea lalelelor îmi amintește de sfârșitul Annei Karenina. Un alt final trist, care este tatuat în fruntea eroinei lui Tolstoi. Chiar și cei care n-au citit romanul, tot știu soarta Kareninei.

"În clipa când jumătatea distanței dintre roți ajunse în dreptul ei, Anna zvârli sacoșa roșie și, strângându-și capul între umeri, se aruncă pe mâini, sub vagon și, cu o mișcare ușoară, ca și cum s-ar fi pregătit să se scoale îndată, se așeză în genunchi. (...) Vru să se ridice și să dea îndărăt, dar ceva uriaș și neîndurător o izbi în cap și o trase de spate. (...) iar lumina la care Anna citise cartea vieții, plină de zbucium și înșelăciuni, de durere și răutate, străluci ca o flacără mai vie decât oricând, sfâșiind bezna; apoi, flacăra șovăi și se stinse pentru totdeauna."

Ce-au citit lalelele în cartea vieții de le face să părăsească lumea asta atât de deznădăjduite? Nu-i o întrebare retorică, ci una cu răspunsuri diferite pe care fiecare le simte în tăcere.

Trandafiri

"Am îngropat-o la Montjuic în ziua în care împlineam patru ani. Îmi amintesc doar că a plouat toată ziua și toată noaptea, iar când l-am întrebat pe tata dacă cerul plângea, n-a avut glas să-mi răspundă."

Trandafirul are un sfârșit diferit. E mai mult un îngheț decât o moarte. O îmbălsămare care-i păstrează din prestanță. Trandafirul moare elegant. Se usucă, lasă în urmă o statuie înghețată a frumuseții sale. Moarte demn. Și nu te lasă să uiți.

Mă gândesc la Isabella Gispert Sempere. "Scriu pentru a nu uita și pentru a mă agăța de viață." Cu moartea ei începe tetralogia Cimitirului Cărților Uitate. Mai exact, cu Daniel care se teme că va uita chipul mamei. Povestea Isabellei ne urmărește prin cele patru romane, până la final. În ciuda modului în care moare (nu intru în detalii pentru a nu dezvălui informații pentru cei care n-au ajuns încă pe tărâmul Zafón), Isabella e o poveste sub forma unui trandafir uscat, care păstrează o urmă vagă de miros și care strălucește chiar și strivit între paginile unui dicționar gros.

Trandafirul de foc, Barcelona, trăiește în cărțile lui Zafón și din suferința și moartea războiului civil, din mizeria și abuzurile regimului care s-a impus, nu doar din frumusețea de trandafiri uscați a celebrelor clădiri barceloneze.

Frezii

Freziile, în schimb, îmbătrânesc și mor prin metamorfoza către statutul de hârtie creponată, par gata să se fărâmițeze, suflate de vânt. Dar pulberea lor rămâne acolo, te însoțește mereu. E ca și cum particulele uscate ale florilor, mărunțite și măcinate, se amestecă în aerul pe care-l respiri.

Îmi amintesc de moartea lui Juvenal.

"Doctorul Urbino a înșfăcat papagalul cu un oftat biruitor: ça y est. Dar i-a dat drumul numaidecât, pentru că scara i-a alunecat de sub picioare, iar el a rămas o clipă suspendat în aer, dându-și seama, abia atunci, că murise neîmpărtășit, fără să aibă răgaz să se căiască de ceva sau să-și ia rămas-bun de la cineva, la ceasurile patru și șapte minute după-amiaza, în Duminica Rusaliilor."

Ce caută Urbino în povestea de dragoste a Ferminei Daza și a lui Florentino Ariza? Mă grăbesc să aduc în prim-plan personajul greșit? De fapt, cred eu, doctorul Urbino e mereu alături de Fermina și Florentino, e parte componentă a iubirii lor, este prezent chiar și când nu mai există. Ca o frezie uscată și măcinată în vânt, Urbino e respirat de Fermina și Florentino, așa cum întunericul e și el parte a luminii.

Poveste independentă, ruptă de lume, de trecut, de celelalte povești nu există. Toate se leagă și florile, am impresia, ne învață asta. Cu modestie și trufie, după cum sunt ele croite.

Dacă nu mă credeți, îl rog pe maestrul Gabriel García Márquez să mă ajute. "E bine să-mi amintesc de eșecurile acestea, ca să nu uit că un personaj nu se inventează pornind de la zero." Nimic nu se naște din zero, din nimic. Dacă citatul nu vă convinge, atunci titlul cărții din care provine sigur o s-o facă: A TRĂI PENTRU A-ȚI POVESTI VIAȚA. O viață într-o eprubetă, fără interacțiuni, fără rădăcini, fără reacții și efecte, există cu adevărat?! Chiar dacă am introduce reproducerea în ecuație, lucrurile nu se schimbă. Inteligența Artificială (colosala eprubetă a zilelor noastre) se poate numi Tolstoi, Zafón sau Márquez, oricât ar copia și-ar reproduce?!

Așa că reformulez. A TRĂI PENTRU ȘI PRIN POVEȘTI e singurul mod de a exista și de a conta. Povești din hârtie, cerneală, petale, tulpini, carne și sânge. Și orice mai vreți.