Prima revistă de creație hibridă, înființată în 24 februarie 2020.

Editată de Asociația Creatorilor de Ficțiune

În ultimul timp tuturor ne e dor de ceva

La șase ani, când m-am mutat într-un alt apartament, aveam munți in spatele blocului, și foarte mulți câini de care nu ne apropiam, pentru că ne era destul de clar tuturor că ăla e locul lor.

Când ieșeam afară înainte de masa de prânz, ne jucam de-a Power Rangers și n-avea nimeni nimic împotrivă să alegi să fii aia albastră, chiar dacă erai băiat, sau chiar aia roz, pentru că era mai tare decât băieții, punea muzică, era impulsivă și cool și cea mai bătăioasă dintre toți și n-aveai de ales decât să te temi de ea și de oricine o alegea. Pe mine mă lăsau să fiu vrăjitoarea zăpezii, atâta timp cât luptam corect și-l învingeam pe Koragg – jucat mereu de Edi, care-și făcea unghiile cu carioca.

Până veneau părinții să ne ia, bețele pe care le găseam erau armele din jocurile pe calculator pe care nu aveam voie să le jucăm acasă.

Aveam impresia că alerg mai repede prin iarbă și că nu poate să mă audă absolut nimeni. Tufișurile de pe marginea curții crescuseră cât se ne facă loc, arătau ca un căuș de palmă și aveam nevoie doar de o privire scurtă ca se decidem care sunt ușile și căile de acces spre interior. Jocul se termina atunci când fata educatoarei reușea să ne prindă pe toți și să ne ducă acolo pe post de ostatici. Avea mereu ajutoare, venea la noi cu un prieten de la școală, mai ales vinerea când terminau orele mai devreme, și Răzvan ăsta al ei era o matahală cu început de mustață și super timid și de fiecare dată când ne alergam pe afară trebuia să îi dăm noi toți curaj.

În jocurile de pe calculator există un număr limitat de opțiuni atunci când vrei să adaugi un copac de mărimea potrivită. Cumva, nu arată niciodată ca în realitate, pentru că în jocuri îi vezi de sus și în realitate îi măsori mereu privindu-i pe geam, până unde ajung crengile. Îmi plăcea că unii băieți erau mai curajoși decât mine, și deși nu aveau voie, săreau gardul ca să apuce crengile cele mai pline și le împingeau spre gard, să ajungem să adunăm și noi. Când încerc să refac scena asta pe calculator, copacii sunt mereu prea mari și au crengi înalte și perfecte, în loc să se aplece de greutate, și toată imaginea își pierde și logica și farmecul.

Cât eram la grădiniță aveam voie să mă țin de mâna cu băieți, ba chiar trebuia să o facem când mergeam în excursie și ne puneam doi câte doi, ca să nu ne pierdem. Am avut voie până în clasa întâi, când n-avea nimeni încredere în noi să venim singuri de la școală, și trebuia să plecăm în grup sau în perechi, și atunci ne mai țineam de mână doar când treceam stradă.

Când nu aveam fermoare, îmi îndesam buzunarele cu dude coapte ca să mă asigur că se închid etanș, și când nu aveam buzunare nu știam ce naiba să mai fac cu mâinile.

Regret că odată ajuns la școală am renunțat la obiceiul de a aduna flori pentru toată lumea. În poza de grup făcută afară, în spatele clădirii, educatoarea ține și acum buchetul de buruieni pe care i l-am adunat, nu știu dacă pentru că-i plăcea sau doar ca să scape de gura mea. Tot atunci a fost și prima dată când m-am confruntat cu o fotografie editată, văzând fundalul decupat și adăugat din photoshop, cu trunchiuri groase de fag pe care nu mi le aminteam în curtea noastră din spate, și am fost mult timp foarte confuz, pentru că nu înțelegeam unde au dispărut leagănele mele, cu iarba tocită sub picioare.

Când venea să stea cu noi pe timp de vară, mamaia nu ne lăsa niciodată să ne aruncăm și să ne prindem de copaci, ne luase de la părinți pe semnătură și știa că trebuie să ne aducă întregi acasă. Dar nu știa că la greutatea noastră, patru crenguțe din salcie, strânse mănunchi în pumn, erau suficient de puternice cât să ne poarte dintr-o parte în alta ca niște liane.

Când mergeam la țară, mă prefăceam că bastonul lu' mamaie e toiagul vrăjitoarei albe, cea mai mare bagheta magică cu putință, și mă jucăm cu el toată ziua, spre disperarea ei care credea că o să-l rup sau o să-l rătăcesc până la urmă, și mă mai apuca și pe mine din când în când frica, că poate o să se întâmple ca în desene, că toată forța ei chiar e ascunsă în obiectul ăla de care nu poate să se despartă, și că dacă nu-l primește înapoi o să-și piardă de tot puterile, și o să rămână un om obișnuit – și am avut dreptate, pentru că le-am pierdut pe amândouă.

În momentul în care au reușit în sfârșit să pună în ordine toate actele la primărie, noii noștri vecini și-au făcut casă pe muntele din spatele blocului. S-a făcut drum de asfalt până la poale, și parcare, au făcut din munte deal și din deal terasă unde să își bea cafeaua dimineață și să se bucure de briza rămasă. Când au văzut că nu prea mai bate briza cum bătea înainte, au mai venit și alți vecini, în semn de solidaritate, și au umplut muntele cu restaurante și bazine de înot, ca să încurajeze circulația vântului.

Când au văzut mașinile cu smoală și s-au prins în sfârșit că e groasă treaba și chiar intenționează să transforme drumul de pământ în șosea ca la carte, toți prietenii mei care se jucau în spatele blocului și care și-au rupt vreo mâna la fotbal sau căzând dintr-un copac, s-au pus pe adunat pietricele de pe drum, pe care le îndesau în ghips pe la încheieturi. Pietre mici și plate – că alea erau cele mai bune și cele mai rare – pe post de suveniruri care să le poarte noroc.

Adrian-Florin DUȚĂ

Este traducător, prozator și eseist, preocupat de literatura queer. Licențiat al Universității din București (în Neerlandeză-Engleză), în prezent este masterand al Masterului de Traducere a Textului Literar Contemporan în cadrul aceleiași facultăți.