Ritualul cinematografic și labirintul teluric în sublimul transcendental din *The Mourning Forest* (*殯の森, Mogari no mori*), de Naomi Kawase, 2007**

Lucrarea lui Naomi Kawase, intitulată Mogari no mori (The Mourning Forest), din 2007 epatează precum un eseu vizual ce instrumentalizează vidul întru suflet în rețeaua de mecanisme de acceptare (și contopire!), prin evantaiul simbolic liminal. Laconismul dialogului denunță o sobrietate intimă, un cufăr al simplităților ontologice, iar natura ca areal de aglutinare al esențelor bântuie fatidic chintesența existențială ce stă ca fundament pentru transferul de energie în cadrul forestier. Pădurea nu doar germinează transferul de supliciu, ci se angajează ca martor al convergenței rolurilor pe care mâhnirea le îmbracă.

Sanctuarul din film aduce împreună un dublet unificat prin traumă comună și o simetrie a durerii complementare: carența unei persoane dragi. Asistenta Machiko, angajată să protejeze rezidenții unui cămin de oameni în vârstă experimentează doliul acut al propriului copil și poartă povara unei maternități percepute a fi eșuate, în timp ce Shigeki reprezintă bătrânul afectat de demență, organism-simbol al încercării reconstruirii Syzygy-ului jungian, prin doborărea punții dintre cosmosuri pentru a se reconecta cu Mako, soția decedată. Ghid spiritual al asistentei, Shigeki participă la reconcilierea cu entitatea pierdută în urmă cu 33 de ani, prin pământul-mausoleu ce dizolvă granițele viață-moarte, în timp ce Machiko, aflată în călătoria prin pădure își contorsionează suferința arhetipală prin cordonul ombilical al pământului-uter, reîntoarcere la imanența solului, unde se așterne sacrul. Relieful și arhitectura organică se scurg prin venele abandonului ontologic, iar asceza are finalitate în actul coexistenței cu tăcerea humificării.

For a long time... I was lost... I was lost... but now I'm here. I'm going to sleep in the earth. I feel so good! (accesat în data de 17.04.2026, 1:21:13)

Modalitatea în care Naomi Kawase își fortifică laboratorul cinematografic, cel puțin în filmul discutat mă provoacă la o potrivire cu ideea lui Miriam Abazeri, legată de funcția social-etică a artei, mai exact aceea de ordonator al haosului lumesc: Art and symbolic expression thus serve social and ethical functions as they enact and make meaning of the world and help establish and maintain social order (Seeing Locally, Expressing Globally: Participatory Filmmaking and Aesthetics, în Ecocinema Theory and Practice 2, editată de Stephen Rust, Salma Monani și Sean Cubitt, Routledge, 2022: 231). Filmul devine un ritual vizual, iar marșul în pădure marchează acceptarea finitudinii vieții, tranziția etică prin dizolvarea ierarhiei sociale (asistentă-pacient). Legile naturii coordonează supraviețuirea colectivă, iar procedeul de make meaning (Abazeri: 231) este corelat cu flora ca subconștient și memorie. Prin lentilă ecocritică, natura desemnează șantierul arhivelor durerii private, dar demantelate, integrate, plus aranjate prin optica estetic-filmografică.

Doliul depășește experiența senzorial-trupească. Ploaia, textura pământului, respectiv mirajul frunzelor nu desemnează inutilități ale decorului, ci sunt dovezi ale tactilului, ale greutății frigului osificate în corporalitatea suferindă. Umezeala și materialitatea reflexivă amplifică vindecarea, ca pe o inversare a zodiei amărăciunii: ,,plângerea" cinematică determină o regenerare, nu se oprește la o purificare de rezonanță spirituală, ori o banală reacție meteorologică cu substrat gnostic. Tratarea naturii ca un personaj cu voință proprie aparține unei forțe absolute de recoordonare într-un flux vital mai mare al personajelor ce resping umanizarea într-un topos urban.

The water of the river which flows constantly never returns to its source... never returns to its source. ...ever. (1:01:21)

Torentul crucial este participant activ, departe de a stagna ca pion peisagistic ori reminiscență a confruntării brutale, iar densitatea vegetală nu doar tremură sub pașii celor doi, pe firul propriului fatum, ci plutește și deasupra inundației. Animismul Shinto induce falduri de interpretare în cheie filozofică și teologică a cuplului om-natură: asemenea transcendentalismului dezbătut de Emerson și Thoreau, aplicabilitatea shintoismului în The Mourning Forest, 2007 ține atăt de epurarea unei rațiuni exacerbate, cât și de, cel mai important, decuparea conceptuală a divinului în pulsiunile telurice (Nature is so pervaded with human life, that there is something of humanity in all, and in every particular, Emerson, Ralph Waldo, Nature, Global Grey, 2018: 34).

Filmul lui Kawase demonstrează funcționabilitatea naturii ca agent etic și terapeutic și refuză se înscrie într-o cronică a doliului și atât, iar omul, pe scena teatrului biologic și al timpului circular reprezintă o monadă paradoxală ca actor în tragedia individuală, în câmpul unor corespondențe în sens baudelairian. Shigeki resimte pădurea prin pulberea fidelă și neștearsă a amintirilor, deci precum loialitatea față de o zeitate ce acționează instinctiv: penetrarea simțurilor de către prezența decesului catalizează reconectarea fizică, în prag mortuar, cu suprafața fertilă a pământului-transfer. Machiko, încapsulată tatonării cu propria neputință se vindecă prin epuizare. Simbioza din sălbăticie adăpostește elementul michi (,,cale", în cultura japoneză), iar rătăcirea esențială emulează nu o victorie geografică, sau parcursul către un punct spațial fix, ci echilibrul interior, ritualistic în concordanță cu o eliberare a spiritului prizonier corpor(e)alului mundan.

Ilustrație de: Rareș Sebastian Chirilă