Cu două stații înainte de Piața Delfinului, s-au urcat cu sufletul la gură, mai să fie prinse între uși, două târgovețe zdravene și măslinii, trezite devreme. "Staaai, dom’ șofer! Ține bine, fată!" strigă cea în vârstă, împingând-o în sus, pe scară, pe cea tinerică și ridicând într-un hei-rup un coș de răchită, plin de verdeață. Își făcură loc în față, trăgând după ele și două papornițe albastre, cu înscris de Metro pe mânerele lungi, până când găsiră scaune libere și se așezară oftând. Lângă ele, în sacoșele lăbărțate, odihneau, dosite bine, ceapă, ridichi, salată, urzici și leurdă. În paner, din plin, mărarul și leușteanul, pătrunjelul și loboda, pusă la margine, dădeau pe dinafară. Toate verzi și proaspete, date printr-o apă, dar parfum, ioc. Se simțea doar o adiere de verdeață udă.

Odată, leușteanul și loboda miroseau a ciorbă, iar pătrunjelul a tocăniță de roșii cu bame. Altădată, demult, la bunica Roza, în bucătăria cu ușă cărămizie, de sub bolta de viță, verdețurile se topeau abitir în sosuri și aburi. Se adunau cu alte miresme și făceau concurență salcâmilor și teilor bătrâni, care înfloriseră mai devreme și vesteau apropierea nopților parfumate și calde. Se anunța vara deja, la jumătatea lui mai.

La ora zorilor înrourați, grădinarii trezeau luncile verzi de pe malurile Dâmboviței. Pământul respira ușor. Răcoarea dimineții slăbea-n puteri, iar ceața dezvelea încet, ca o coală de clasor, întinderea grădinii. Femeia aruncă un țol pe pământul rece, își întări basmaua la spate, își legă șorțul în talie și se așeză, cu picioarele sub ea, într-o rână, să taie de la rădăcină codițele subțiri și fragede. Aerul inhala suculența verdeții proaspăt tăiate. Ridicând privirea de la ultima legătură care făcea snopul, îl strânse tare cu fir uscat de pănuși și gândi: până ajunge soarele sus, să termin brazda. Mâine cea de pătrunjel și cea de mărar, să nu se pălească de la căldură. Apoi cele din capăt, de leuștean. Brazdele până în malul de pământ acoperit de smocuri înalte de ceapă și lobodă de sămânță mai aveau nevoie de soare, să le înalțe și să le dea parfum. Soarele ajungea să pripească, iar zidul puțului era plin de gușteri subțiri cât degetele, verzi sau gri cu picuri galbeni, letargici pe mușchiul pietrei încălzite. Când pământul transpira deja către sfârșitul lui Florar, era răcorit seara cu apa din puțul cu melci și pompă, de lângă cărare. Și tot așa, zi după zi, până în toamnă. Anotimp după anotimp, an după an.

Cerul privea grădinile și oamenii și binecuvânta ciclul lor de viață. Și oamenii nu conteneau să se roage la el. Ridicaseră prima bisericuță din pământ și acoperiș de stuf pe colină, acum două secole. Colina se vede și astăzi; biserica însă, cu rozeta și turla în stil romanic, abia se zărește, înghesuită de blocuri. Când amintirile îi bat în ferestre, ea își bate clopotul, iar urmașii grădinarilor vin să le primească și să vorbească cu Dumnezeu.

Pe strada mare pietruită, Tomis, ce străbătea satul de la nord la sud, erau biserica și cimitirul, grădinița de copii și ulițele care te duceau în ce curte voiai. Casele și gospodăriile neamurilor se întindeau arborescent pe linia străzii mari. Dacă cartierul nu ar fi fost demolat, aș fi păstrat casa din fundul uliței. M-aș fi reîntors să trăiesc, din când în când, în mijlocul grădinilor mici de zarzavat, rămase ca niște oaze pe lângă case. La colectivizare, au dispărut pe rând grădinile mari și apoi, și casele, în aceeași viață de om. Aproape toate. Oamenilor nu le-a mai rămas decât Biserica și Cimitirul, undeva între blocurile anoste care depărtau cerul de pământ.

Tot pe strada mare, în fața grădiniței era Alimentara lui dom’ Marin. Mare de statură, măsliniu, cu trăsături de armean, dom’ Marin vorbea cât trebuie, adică puțin. Cu boneta gri de negustor, albă odată, părea că lăsase în urmă forțele aeriene britanice și își găsise o viață tihnită printre butoaiele de uleiuri în acest colț de lume, departe de civilizația fără pretenții a capitalei. Mușamaua moale a șorțului era condica lui de prezență. Colecționase toate unsorile posibile, de la vaselină și uleiuri de floarea-soarelui, de rapiță, de măsline, la pete de făină, mălai, urme de marmeladă și zahăr caramelizat. Dom’ Marin rostogolea butoaiele din curte, le destupa și îți dădea cu o pâlnie uriașă ulei vărsat în aceeași sticlă cu care veneai de fiecare dată. Făină, orez și, câteodată, marmeladă moale ca melasa. Ținea și măsline, la cutii de 10 litri, pătrate, de tablă, ștanțate cu ramura de măslin și profilul grecesc cu barba proeminentă, păr lung și creț. De la dom’ Marin luam de Lăsata Secului halvița tare, albă, cu găuri în masa neregulată și dulce. Bucățile le tăia cu satârul de săreau așchii, pe care le aduna și le împacheta în coala gri de pe tejghea. Până acasă, halvița se lipea și o mestecam cu resturi de hârtie imposibil de desprins, nici măcar sub apa rece din găleată. O mâncam numai atunci, de aceea nu am uitat niciodată de Lăsata Secului.

În puținele după-amiezi văratice, când udatul grădinii era sărit și orice altceva în curte suferea amânare, ajungeam pe Calea Dudești, la depoul tramvaielor cu macazuri. Calea Dudești era strada trotuarelor înguste, cu rădăcini răzvrătite de escaladat și a teilor regi, a dughenelor îmbătrânite, cu varul vechi și scrijelit, a magaziilor și prăvălioarelor înghesuite, despărțite de curți înguste, cu tufe de liliac mov, roz si alb apărute ca nălucile la sfârșitul primăverii, deasupra porților scunde de lemn.

Acolo ajungeam după panglici de tiv pentru cearceafuri, nasturi de palton și orice altceva ar fi cerut tanti Marieta, croitoreasa de pe colț cu strada Istriei. Dacă la "Tache – Nasturi și Panglici" nu găseam ce voiam mergeam chiar în oraș, pe Lipscani. Însemna că orice ar fi fost de cusut putea să aștepte mult și bine, căci ajungeam în Lipscani mult mai târziu în an, la vremea semințelor, când între prăvăliile blănarilor o găseam și pe cea care ne interesa, cu prag înalt și ușă vitrată cu clopoțel.

Nu știu ce mi se întâmpla mai întâi. Strănutam de la mirosul înțepător de tarhon si cimbrișor uscat sau mă împiedicam de fiecare dată de vreo scândură mai umflată a podelei prăfuite, de mă durea degetul mare cam o săptămână. Dar aș fi intrat mult mai des, căci nu ajungeam niciodată cu privirea să prind tavanul și rafturile înalte, îndesite cu boluri și borcane de semințe. Vitrina era și ea ca o pagină de atlas botanic, dar nu cumpăram niciodată plicurile pictate cu roșii înfoiate, ardei galbeni ca păpădiile sau dovlecei fălcoși și portocalii. Semințele noastre erau subțiri și lunguiețe, luate cu scafa din sacii de cânepă, într-un norișor fin de praf bio, împachetate apoi în punguțe maronii și cântărite. Nu plecam cu nimic din magia vitrinei, dar cu tot parfumul bătrânului magazinaș. Unii ar fi zis tonic, îmbătător, revigorant. Fără lavandă, ghimbir sau mentă. Era, în fapt, mirosul grădinilor. Adunate toate.

La un moment dat, casa bunicii și acareturile din curte s-au mutat pe lună; celelalte case au ajuns și ele acolo, mai devreme sau mai târziu. Mai toți bunicii s-au dus să le locuiască. Unii grăbiți, cu dorul în suflet, alții la câțiva ani, după ce nu mai rămăseseră decât câteva case din cartierul desființat. Umbrele lor mai vorbesc în șoapte, in nopțile florilor de salcâm, la colț de ulițe, când clopotele bisericii dorm sub razele lunii.