OPTm
nr. 81

The Dark Forrest at the Edge of Mind

Radu Găvan a debutat cu un roman, bine primit atât de public cât și de critică - Exorcizat (2014). Scris în registru realist, foarte puternic vizual, cu portrete și acțiuni bine desenate, romanul mi-a atras imediat atenția și l-am recomandat pentru Premiul de Debut „Mircea Ciobanu”, pe care l-a și obținut. Celelalte romane ale sale au luat-o pe alt drum, despărțindu-se cu oarecare emfază de Exorcizat, în sensul că fiecare dintre ele propune un demers experimental. Neverland (2015) încerca o schemă tradițională de fantastic, iar Diavoli fragili (2017) pune cu totul o barieră între ceea ce scrise până atunci și ceea ceea ce urma, în același trend încadrându-se și recentul său roman Isus din întuneric, pe care am avut ocazia să-l citesc în forma inițială, de text aspirant, apoi să-i urmăresc metamorfozele până la tipar.

În ciuda titlului, care unora li s-ar putea părea epatant iar altora ortodox, în sensul primar al cuvântului, romanul este unul dintre cele mai moderne scrieri din ultima vreme. În primul rând, viziunea neobișnuită, expresionistă cromatic, cu un simbolism de tip suprarealist, susține estetic romanul. Tema, perenă, se legă de condiția artistului și de relația atât de controversată dintre biografic și ficțional. Cu toate că întreaga construcție, care exprimă această legătură, pornește de la relația dihotomică tată-fiu, obsesie de cursă lungă a literaturii și nu numai, Găvan se ferește de o abordare în cheie mistică. Personajul său este un rocker, Amadeo, care își caută tatăl, nu printr-o întreprindere pragmatică, ci printr-un demers simbolic, aceasta fiind și nota particulară a romanului.

„Amadeo Engelbert părea născut să fie tată. Toată lumea spunea asta, chiar și străinii, în parc sau pe stradă, era de ajuns să îi privească stând pe o bancă sau mergând de mână pe bulevard și pe dată gândeau același lucru: Acesta este un tată care își merită numele. (…) Poate e ciudat să spui asta despre cineva care nu și-a cunoscut tatăl niciodată, însă tocmai acest lucru poate fi considerat factorul determinant al devenirii sale. Unii tați sunt iubitori, alții indiferenți, unii sunt autoritari, alții permisivi. Cei mai mulți sunt toate acestea la un loc. Ce îi deosebește însă nu este caracteristica dominantă, ci felul în care fii lor îi asimilează.”

Această expunere nu este o simplă introducere în poveste, ci treptat devine parte a imaginarului lui Amadeo, și a alchimiei narative care desenează harta acestui roman.

S-a remarcat în numeroase rânduri că agravarea crizei identitare a determinat apariția unui număr însemnat de romane pseudo-autobiografice, adeseori pe aceeași temă, a nefericirii fără cauză, opere mediocre, dar necesare, indicând fără dubiu vârful unei crize nu atât identitare, cât de reevaluare a sinelui, deja situat de multă vreme în centru. Ceea ce seduce în romanul lui Radu Găvan este modul în care se ferește de șablonul narativ, păstrând totuși tema exacerbării sinelui. Căutările lui Amadeo se dezvoltă ca gesturi de mist, angrenat în ritualurile arhaice, iar când spun asta mă gândesc la numeroasele jocuri mistice de la baza tragediei, frânturi dintr-o poveste care nu se închegase încă. Amadeo nu-și cunoaște tatăl, dar are frânturi dintr-o întâmplare teribilă, în centrul preia se află o femeie hăituită:

„După o vreme am văzut că unul dintre bărbați mergea un pic, doar un pic, în fața celorlalți și părea să o îmbrâncească ceva mai des pe femeie, iar râsul său le acoperea pe celelalte și rânjetul îi părea mai crud. Îmbrâncelile și căzăturile au continuat o vreme de-a lungul drumului, fără ca nimeni să iasă din case.”

Vânată de bărbați demenți, îmbrâncită, maltratată, violată ulterior și nu mult după aceea, mâncată de câini, femeia devine obsesia în jurul căreia se adună mai întâi repulsiile viscerale ca apoi imaginea să migreze spre zona simbolică, devenind explozivă cromatic, trimițând ramificații neașteptate în zonele cele mai intense ale poveștii:

„Au plecat, despuiați și nepăsători ca niște demoni care se pierd în amurg, lăsând în urmă ce mai rămăsese din femeie. Abia atunci am izbutit să îi număr sau pur și simplu am reușit să-i cuprind pe toți dintr-o privire. Erau șapte.”

Imagine nodală în criza artistului, femeia agresată, hrană pentru câini, se edulcorează, transgresând în ficțiune, mai întâi într-o pictură, apoi în muzica lui Amadeo, după ce parcurge drumul lung de la obsesie către regăsirea concretă a realității și apoi către artă. Demersul epic, marcant, ia o formă fractală, urmând legături de tip psihedelic, pendulând între impresia biografică și muzica lui Amadeo. Povestea lui se întregește treptat, din zona atât de dramatică și halucinantă a obsesiei, către detaliul biografic și relațiile cu ceilalți. În viața sa există drame, există oameni cu drame similare, există coincidențe și fapte repetitive. Iar, între toate, ca numitor comun, tronează aspirația generală de a fi nu doar iubit, ci adorat. În mintea imaginativă a artistului nevoia de adulatori este potențată și de lipsa iubirii paterne, devenită cheia universului artistic.

Romanul nu rămâne la speculațiile obișnuite despre vocație și destin, ci reia în formulă explicită halucinațiile și intuițiile artistului:

„Ai auzit vreodată de Admistadt? l-a întrebat. A scuturat din cap. Nu, a zis Thomas. Pe scurt, uite care-i faza: Tipul ăsta a fost un scriitor cunoscut, care publica tot soiul de chestii ciudate. Ideea e că la început a avut succes, după care a luat-o ușor la vale. Se mai întâmplă, asta e... Treaba cu adevărat nasoală e că până la urmă omul a înnebunit de-a binelea și și-a omorât nevasta și copilul, o chestie futută rău de tot, înțelegi? Adică, pac! – ceva s-a rupt și le-a făcut felul. A ieșit scandal mare prin ziare, au zis și la televizor, da’ s-a răcit repede.”

Pentru Amadeo va căpăta prioritate cercetarea biografiei acestui scriitor ucigaș, nu pentru că opera lui ar fi de interes, ci pentru povestea crimelor sale. Investigația are desigur rădăcini în zona de sufocare și nesăbuință a oricărui creator. Artiștii din roman trăiesc cu intensitate criza limitei. Ucigași, violatori, sinucigași. Artistul, în viziunea lui Găvan, își regăsește propriile impulsuri violente în poveștile celorlalți, iar oroarea și groaza de a nu le pune în faptă se întâlnesc cu o aspirație perversă spre violență. Din perspectiva sa, fricile ținute sub cheie nasc alte frici și premizele repetării tuturor acelor fapte dramatice. De la obsesia rădăcinilor, la cea a restabilirii adevărului, se ajunge inevitabil la obsesia intelectuală.

Amadeo trăiește abandonul și aprehenisunile lui în cele mai mici detalii. Mai întâi își caută tatăl, alcătuind un portret din amintiri recuperate din acea zonă cețoasă, în care se întâlnesc obsesiile și forța creativă. De altfel, obsesia nu este doar temă, ci cheia romanului:

„…există credința că undeva, foarte adânc îngropată, se află, reprodusă cu fidelitate, amintirea fiecărui lucru care ni s-a întâmplat, din străfundurile imemoriale și până în prezentul apropiat. Din acea masă întunecată răsare obsesia.”

Întreaga viață a lui Amadeo se dezvoltă din obsesii, după cum însăși arta este potențată de astfel de emoții recurente. De la faptul trăit la muzică, la versurile ei, nu există decât punți pe care artistul le parcurge cu teamă și speranță mistică. Fraza curge de la descrierea realistă, la vers:

„Bulevardul pe care se plimbase de atâtea ori, alături de bunica sa mai ales, îi părea acum – golit de lume și cercetat prin lentila proaspetei euforii, aflat într-o companie rară – un loc străin și straniu dintr-o altă lume, o lume în care el nu mai era un băiat de doisprezece ani, însoțit de mama sa, ci un bărbat în căutarea a ceva misterios și vag periculos. Atunci, pe loc, i-au venit în minte câteva versuri: „Privește, noaptea-ncet a spus, iar eu/Orașul l-am privit/Cu ochi străini și mintea goală/Noaptea, ce o mie de lumini o străbat/Și-o mie de vorbe străine din ea-mi șoptesc/…”

Alteori, imaginea trăită, revine obstinat trecând prin numeroase etape de transformare, încât vocea evocării se confundă cu cea lirică.

The Dark Forrest at the Edge of Mind

Un soare roșu, arzând totul în jur. S-a lipit de ea și a strâns pleoapele. După o vreme, o șoaptă a răsărit din întuneric, apoi încă una, și încă una. Mirosul trupului ei, atât de familiar odată, pierzându-se încet, încet. Miros de sânge, miros de moarte luându-i locul. Înăuntrul său, cineva a urlat. I-a simțit forța din altă lume și forța aceea era și a lui. Apoi urletul s-a risipit și sfârșeala a revenit. I-a strâns trupul cu disperare, una cu ea să devină. Nu mă mai întorc, și-a spus, o altă cale am să caut. Dinăuntru, a răsărit un scâncet. Și-a adunat bruma de forță ce-i mai rămăsese și a privit înăuntru. Undeva în adâncuri, a zărit o formă neclară. S-a cufundat spre ea. A văzut o pădure, și printre copaci, ascunzându-se în întuneric, acum apărând, acum dispărând, o siluetă firavă. Am mers pe drumul acesta întunecat, spiritul mi-e frânt și calea de întoarcere am pierdut-o, a șoptit Amadeo, nebunia mușcă din mine și mă sfâșie neîncetat. Silueta s-a oprit. Din pădurea mea întunecată, a șoptit, uneori îți zăresc chipul.”

Piesa muzicală, intitulată The Dark Forrest at the Edge of Mind, vine nu doar din trăirile nemijlocite ale lui Amadeo, ci și din faptele îndepărtate și discrete ale altor personaje, din relatările unui vizionar văzut la tv, de exemplu, căci silueta din pădure (din fragmentul citat mai sus) aduce întrucâtva cu piticul acelui vizionar:

„Când am deschis ochii, pe partea cealaltă a lacului, printre arbori și umbre, l-am văzut. Aproape lipit de trunchiul gros al unui copac, fără îndoială privindu-mă, piticul. Ghebos și diform, arătând ca un pinguin din iad, cu figura ascunsă sub borurile pleoștite ale aceleiași pălării caraghioase, încremenit în alt timp, din altă lume, sprijinindu-se în bastonul subțire ca un domn, o copie nereușită a unui domn, cu burta revărsându-se dezgustător peste curea, o burtă ca o gâlmă uriașă, plină cu mizerie, gata oricând să se spargă și să arunce afară toate porcăriile, și de sub burtoiul respingător ițindu-se două piciorușe ca niște scobitori.”

Amintirile unui tip văzut la televizor, ca și frânturi ale întâmplărilor personale, vise, proiecții ale orgiilor narcotice ori doar simple intuiții - toate acestea se amestecă subiectiv în opera unui artist, biografia însăși fiind nu doar un melage al faptelor văzute, trăite auzite, ci și al micilor accidente care distorsionează aceste trăiri.

Accentuată nodal și maladiv de pulsiunile mistice existente în bezna oricărei ființe, biografia artistului generează realități, căpătând forță vizionară. Ceva din tema romanului Doctor Faustus al lui Mann răzbate aici, dar într-o manieră care persiflează subtil apăsările demonice, întâlnirile din zona crepusculară. Nu diavolul, în chip de vizitator decent îi apare lui Amadeo, ci răul care-i precede nașterea, un cumul de gesturi esențial tragice anamorfotic legate de acea imagine obsesivă a unei femeie violate și sfâșiate de câini. De altfel, romanul lui Găvan începe în forță, cu doi vizionari dintr-un show tv, care alunecă în acea parte nevăzută a lumii, unde o femeie aleargă pe un drum nesfârșit. Fragmente din povestea femeii revin intermitent, compunând fractal imaginea maternității.

Tot romanul este alcătuit din episoade, care, într-un fel, reunesc dimensiunea tragică și aspirația creativă, într-o sinteză admirabilă a numeroase obsesii scriitoricești legate de această temă. Remarcabil mi se pare felul în care se leagă evenimentele epice, printr-o compoziție de tip expresionist, respectiv, joyceană ca viziune de ansamblu, întărită în mod original de mici linkuri spre personajul central, care, finalmente, reia toate momentele tensionate ale poveștii, recompunând-o. De-abia la finalul romanului, când toate piesele unui uriaș puzzle sunt așezate fiecare la locul ei, ai, nu întregul unei povești, cât metafora unor întâmplări decisive pentru nașterea ei. Fiul care bâjbâie în întuneric s-a topit în sute de manifestări de esență mistică, frânturi din episoade de tristețe și prăbușire, care duc inevitabil la „romanul total, născut din cea mai adâncă durere pe care o poate cunoaște un om.”

Reușita cea mare a acestei cărți este, cum am mai spus, formula scriitoricească. Nu avem aici proiecții mozaicale, o poveste sfărâmată, bulversarea momentelor subiectului etc., ci un epos contorsionat, în funcție de valoarea simbolică a faptelor, ca o simfonie începută cu o temă cauzală și sfârșită imperial, cu implicarea întregii galerii de personaje.

„Când s-au mai apropiat, ploaia a încetat și un soare alburiu a răzbit printre nori. A văzut un șir de copaci întinzându-se la nesfârșit la stânga și la dreapta unui drum îngust de pietre albe. Au lăsat în urmă câmpul și au trecut prin deschizătură. A revăzut arborii, iarba, florile, a recunoscut aleea. A simțit în piept atingerea vagă a nostalgiei și a strâns ușor mâna băiatului. Au mers pe cărarea de pietre până au ajuns la lac. La câțiva pași de mal era banca, așteptându-i. S-au așezat și au privit apa. Un porumbel alb ca spuma laptelui s-a apropiat la câțiva pași de ei, apoi s-a ridicat în zbor. L-au urmărit până s-a pierdut în zare. A închis ochii și l-a revăzut dormind lângă el. Și-a reamintit răsuflarea lui ușoară din miez de noapte. I-a recunoscut chipul. Acesta este chipul unui copil iubit. Acesta este chipul unui înger. Învăluit în marea tăcere, a simțit, în sfârșit, liniștea. “

Văzută ca parte a unei biografiei dilematice, cartea lui Găvan, un roman-fluviu, demontează cu inteligență construcția clasică a romanului, combinând discursul poematic și relatarea de tip realist, zolistă, uneori, construind impecabil o poveste care se desfășoară obsesiv, pe o imagine reluată în varii forme, fiecare dintre ele contribuind substanțial la completarea firului epic.

Isus din întuneric este cartea confirmării lui Găvan, conferindu-i un loc important în literatura actuală. Ceea ce anunțase prin scrierile anterioare (una dintre ele deja tradusă în germană) se materializează fără cusur în Isus din întuneric, operă de maturitate, cu mesaj estetic ferm și efuziuni lirice, cu tușe realiste și cu un imaginar care pornește de la goticul german și se îndreaptă spre expresionismul revenit în modă în romanul ultimilor ani.

Isus din întuneric de Radu Găvan, Ed. LITERA, 2021, Biblioteca de Proză Contemporană

Doina RUȘTI

Scriitoare, prozatoare, a scris trilogia fanariotă, compusă din romanele Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015), după ce și-a căpătat consacrarea prin alte două romane: Fantoma din moară (2008) și Lizoanca la 11 ani (2009). A mai publicat: Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Logodnica (2017), Omulețul roșu (2004) ș.a. Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (pentru Fantoma din moară) și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române (pentru Lizoanca). Afilieri: USR, PEN, DACIN SARA, ACF. www.doinarusti.ro

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

„Domnul Alec mi-a făcut semn să mă bag într-una dintre piscinele gonflabile care acopereau podeaua. După o clipă de ezitare, în care am decis că nu se face să mă prezint ud la ușa următorului destinatar, mi-am scos blana, am împăturit-o cu grijă pe marginea de plastic și m-am vârât în apa călduță."

Fantasy, pulp & story.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Recomandată de Oana BOȘCA MĂLIN

LITERA, 2021

 

NOAPTEA MUZEELOR:

Muzeul Literaturii are program lung

 

CĂRȚI NOI

 

Humanitas

 

 

Humanitas

 

The 2021 International Booker Prize 

 

 

ART (cu o reducere de 25%)

 

 

REEDITĂRI de TOP

 

 

 

 

 

 

Cartier

VREMEA

 

 

Copyright © optmotive.ro