În decurs de aproximativ un an (martie 2015 – iunie 2016), Clujul a pierdut 3 prozatori optzeciști remarcabili: Alexandru Vlad, Radu Mareș și Mihai Dragolea. Primul și ultimul mi-au colorat adolescența cu povești și mai apoi studenția cu șuete șarmante și spirituale la cafeneaua Arizona și nu numai. La ei mă voi opri, rememorând și repozând două din cărțile ce le poartă semnătura.

La data publicării sale, Curcubeul dublu al lui Alexandru Vlad (Editura Polirom, 2008) a iscat oareșice controverse în privința seriei editoriale de fiction – Ltd căreia i-a fost circumscrisă cartea și majoritatea comentatorilor s-au lansat în dezbateri pur formale, tentând fiecare o plasare a volumului într-un canon al speciei, fie de roman, fie de jurnal, volumul în cauză împletind, în fapt, stilul confesiv cu cel memorialistic și jurnalistic, pendulând între proză, fragmentarism și arhitectură circulară și cumulându-le viguros pe toate. În Curcubeul dublu autorul-narator-personaj devine cel mai onest protagonist al propriului text, raportându-se la scris, la moșirea creației în parametrii ecuației unei cvasi-ficționalizări și a unui cotidian debordant-cotropitor, mereu în echilibru fragil. ("Am uneori impresia că personajele mele năvălesc în viața mea reală, așa cum vecinii uneori se insinuează în textele mele. Sărăcia fanteziei? Dar de ce trebuie să fie fantezia mai bogată? Nu ajunge să ștergem granița între realitate și ficțiune?"; "Uneori, îmi este destul să mă apropii de lucruri, pentru ca acestea să se golească de sens, să nu mai merite să fie scrise"; "viața îți oferă uneori personaje mai consistente decît literatura.") Volumul pare că articulează o carte-n altă carte, un habitat în care eposul pare a fi redus la staza de pretext în colorarea personajelor ce se înregimentează în nișa de circumstanță a celorlalți, ori la staza de artificiu narativ coagulant; o căutare a unui acasă pierdut iremediabil, un efort de respirare a unui familiar rătăcit, a unui familiar moșmondit, fabricat, dar inevitabil epuizat într-un real ce bagatelizează spațiul și timpul, trecut și prezent, conjuncturi trăite și trăinde, suferite și deopotrivă suferinde. Dilemele auctoriale pășesc și se articulează matur, molcom și pertinent în perechi opozabile: lumile lui Alexandru Vlad – citadină și rurală –, dar și temporalitățile sale – nostalgico-paradisiace apropriate copilăriei, pe de o parte, și derizoriul mercantilizat specific proximității, pe de altă parte – trădează o estetică a urâtului înțepenită în imposibilitatea de a codifica și revitaliza hidosul într-un frumos măcar fracturat, insinuat. Astfel, cotidianul agresiv se rățoiește impertinent la un imago mundi de-acum perimat ori sub amenințarea perimării sale, iar din acest colaps al exteriorului se nasc ipostazele unui colaps al interiorului, scanate în relaționările naratorului-protagonist cu ceilalți actanți ai frământărilor auctoriale. Inter-relaționările personale și microgrupurile social-umane sunt radiografiate și chiar sancționate în superficialitatea și-n ipocrizia ce le ștanțează într-o notă domoală a ironiei, a autopersiflării, chiar a cinismului bine așezat, tipic ardelenesc. Sinele auctorial se reformatează amar, conștientizându-și spaimele, maniile, slăbiciunile, derapajele și-n speță solitudinea. Ruperea de familiarul spațial și temporal induce empatic o singularizare a protagonistului copt la minte și-n etate, o marginalizare dureroasă dublată de un abandon, de o retragere, de o senzație a sfârșitului. Jocul și stratagema asociațiilor de tot soiul, fie ele și livrești, odată curative, se ratează în singularizarea maximă într-ale supraviețuirii, în iminența stației terminus și-n notarea crudă a faptului că viața e redusă la automatisme, iar libertățile suferă limitări continue.

Că Mihai Dragolea s-a lăsat fascinat de spectacolul realității în esența ei, așa cum transpare aceasta din gazete, reclame, știri radio și tv o certifică, fără doar și poate, și volumul său Colecția de mirări (Editura Limes, Cluj, 2005), care însumează "secvențe" ale melancoliei autorului tratate cu "drăcovenii", în opinia lui Livius Ciocârlie; firescul, am zice, e chiar amprenta focalizării obiectivului pseudo-fragmentat al lui Mihai Dragolea, căci personajelor și situațiilor surprinse le sunt proprii veridicul și verosimilul. Termenul de colecție pentru care a optat prozatorul se insinuează ofertant: jurnal fragmentat, sărit, nedisciplinat ori poem în proză pur și simplu sau radiografii prozaice ale pulsului umanului autentic. Cert e că Mihai Dragolea "suferă" de un acut simț al limbii care-i permite un inepuizabil joc al cuvintelor, dar și de un generos dar al privirii care-i înlesnește punctarea excentricității deghizate în proximitatea noastră. Îndărătul excentricului, pitorescul este cel revelat: detaliul care șochează și disturbă, frânge fracționar rutina cotidiană, irumpe și e cultivat cu mare artă de către autor. În registrul pitorescului se înscriu reclame șugubețe, portrete ale gospodinei frustrate, cu iz de atotcunoscătoare, exprimând apatic o filosofie de viață în parametrii banali și mediocri ai emisiunii "Din dragoste", ale cărei fidele spectatoare sunt; până și practica universitară de tranzit și contra-selecție se ițește ca circumstanță. Prozatorul transcrie în text fețe șugubețe, absurdul kafkian, "necrologul de la ora 5", politica și politicienii de ocazie, confruntați cu dileme existențiale, ilar-devastatoare. Textualizarea ad-hoc specifică lui Mihai Dragolea respectă, în ansamblul ei, un pattern de atac și asamblare a scriiturii nu tocmai spontan: martor-reflector jucăuș al cotidianului, autorul este un observator în registru diurn, ba mai mult: matinal în majoritatea cazurilor; pretextul este gazeta, jurnalul de știri, lectura "în dorul lelii", ședința programată supărător sau deplasările "în interes de serviciu"; obiectul istorisirilor secvențiale e dat de elementul ieșit din paradigma și expectanța comunului, de miracolul absurd-grotesc – dar veșnic surprinzător din preajma sa; în ipostaza de ascultător "bine temperat" sau de actant mai mult sau mai puțin voluntar al întâmplării, Mihai Dragolea purcede uneori ca reactor al unei proustiene madeleine sau ca revelator al unei situații de fapt; demersul său aparent haotic conectează și relaționează inedit perspectiva primară/ detaliul inițial de obiectul focalizării sale; finalul punctărilor lui e surprinzător, deschis, dar niciodată cu o vocație a sentinței de judecată ce ar culpabiliza. Pofta auctorială intrinsecă de speculație e cultivată logico-ironico-ilar, intrigante fiind reacțiile umane percepute ca exerciții de imaginație sau/ și de conturare a celui mai plauzibil scenariu. Prozatorul nu are viziuni în sensul romantic consacrat al termenului, ci surprinde absurdul minunii cotidiene într-un spațiu al naturaleții vii, mecanismul fiind presărat de tehnica parantezelor incidente. Savurăm astfel imagini ancorate în cotidian printr-un efect tehnicist al zoom-ului fotografic. Secvențială, dar înmănuncheată într-un snop cu titulaturi buclucașe, Colecția de mirări circumscrie un univers spectacular, al cărui nucleu – axis mundi e reprezentat de piața urbei, populată frecvent de figura rromului și ogoindu-și poftele cu alimentul de bază: șoricul, "la noi – strămoșul ruladei"; un univers ce se conservă miraculos și ce-și sporește inventivitatea, fără ca lectorul să simtă povara moralei.

În cazul celor doi prozatori optzeciști clujeni, cel mai cuceritor imaginar e redat de real, fiecare defulându-l și ficționalizându-l într-un registru absolut personalizat, înmiit seducător.