La doi ani după apariția unuia dintre cele mai răsunătoare volume din ultima perioadă, semnat de Anastasia Gavrilovici, Industria liniștirii adulților, are parte de o a doua ediție, căreia i se adaugă un bonus track (poemul Dragă E.,).

Revizuirea poemelor sale (re)aduce în prim-plan visceralitatea debordantă, traiectoria unei biologii celulare și animale menite să contureze subtilități antropocentrice , fiorul existențial postuman (după cum spune Teodora Coman, pe coperta cărții) și ironia, prelucrând teme precum corupția, consumerismul, falsul umanitarism și nu numai.

Lucrul straniu și, în același timp, reconfortant generat de scriitura Anastasiei Gavrilovici, este că, departe de orice viziune zaharisită asupra iubirii, mediului, istoriei și, în fond, asupra vieții înseși, poezia ei redă (diz)armonia vieții postumane, care funcționează, paradoxal, asemenea unei industrii a liniștirii adulților. În haosul postuman există o singură voce, o singură privire care poartă o pereche de lentile slow motion și care face ordine în lume prin intermediul unei sensibilități dezarmante. Fojgăiala lumii reale transpusă poetic nu o oprește pe scriitoare să observe lucruri mici, înfiorătoare, emoționante, realități intime șoptite - pe care le ordonează cinematic - și, fără doar și poate, realități captive între organic și tehnologic.

Înscrise într-o atmosferă asemănătoare unui film precum Her, în regia lui Spike Jonze, poemele acestui volum surprind, pe lângă alte aspecte, umanul refugiat în variantele lui tehnologice și virtuale. Filmul amintit, în centrul căruia se află protagonistul, Theodore, jucat excelent de Joaquin Phoenix, avansează ideea că programele și alte invenții tehnologice devin o sursă de căldură asemănătoare celei umane, gata să o reproducă și, mai apoi, să o înlocuiască (nu fără a uita de valențele lor iluzorii!). Această analogie este relevantă căci, în acest caz, universul poetic revelează proiecte virtuale ce ordonează viața ("deși suntem cu ppt-urile la zi și cu creierul/ fezandat în săli de lectură și conferințe intergalactice"), refugii tehnologice, care emană căldură, precum un laptop încins, lângă care "noaptea să te lipești de el ca să simți puțină căldură" într-un poem post-erotic precum se poate trăi și așa.

Inteligența artificială, tehnologiile nu par a violenta, ci, din contră, intră în prelungirea laturii omenești, încălzind ființa în nopți de singurătate, iar componentele unei invenții, precum calculatorul, redau compoziția umanului, fără a împiedica funcțiile motorii ale acesteia: "te miști deasupra mea cu tot hardul și softul tău". Câteva pagini mai încolo, în poemul cochilie, aceeași căldură este emanată de un corp uman ceea ce denotă o reproducere aproape fidelă în se poate trăi și așa, diferența fiind făcută de gradul căldurii emanat:

"e bine să ai/ un corp aproape cald și respirația lui să imite portul/ din Marsilia într-o zi de iunie".

Dacă în cea de-a doua poezie, totul aduce aminte de un port într-o zi de vară, în prima poezie laptopul nu poate produce decât "puțină căldură".

Prin urmare, umanitatea generată nu se oprește la consolări tehnologice, însă se lasă hibridizată și, într-o oarecare măsură, acaparată de epoca postumanistă. De altfel, în alte poeme, corpurile umane sunt comparate cu ecrane touch screen, iar capacitatea creierului de a da uitării produce în interiorul memoriei un ștergător de parbriz. Iată, substituiți alternativi, prin care identitatea primește noi dimensiuni. Totodată, această voce se regăsește pe ea însăși mai repede și mai ușor într-o lume hibridizată parțial, care reprezintă mai mult decât un spațiu compensatoriu.

Cu toate acestea, de pildă, în poemul Istanbul, vocea lirică încearcă să capteze amintiri, pe care le vrea developate doar mintal, fiind conștientă de pericolul unei totale eclipse, pornind de la sursele tehnologice:

"Toate imaginile care nu au ajuns în/ terminațiile digitale ale vieților noastre ne-au făcut mai reali".

Altfel spus, aceste două versuri subliniază atent întreaga concepție asupra umanului în poezia Anastasiei Gavrilovici, în niște vremuri în care tot mai multe cuvinte (și realități!) se atașează de particula "post— "Or, poeta redă tehnologia, în mai multe părți ale textelor sale, drept un ecou al propriei interiorități, dar și drept o capcană în care omul nu trebuie să cadă. Cu o oarecare melancolie asupra vieții debarasate de tehnologic, ea constată existența prelungirilor digitale într-o eră haotică și fragilă, dar care rămân asumate doar pe jumătate.

Universului hibridizat de tehnologic nu îi lipsește sensibilitatea

"Niciun shortcut spre fericire, nicio aplicație capabilă să/ ne facă mai atenți la nevoile celor de lângă noi, să ne estompeze/ defectele de fabricație".

Epoca postumană, marcantă în volumul Anastasiei Gavrilovici, nu își însușește totalmente supremația în scena poetică. Ele capătă o poziție fie centrală, fie periferică, pătrunse de același stil hipnotizant al scriituri sale. Ba mai mult, aceste reprezentări sunt, de cele mai multe ori, subtile, însă rămân impregnate la nivel discursiv și imagistic: "Are revelații brutale, pupilele i se dilată, simt că o să dea like ".

Astfel, abundent în detalii vizuale, sonore ("sunetul apei minerale din pahar") și metafore ori comparații captivante ("S-a făcut târziu, orice ți-ș putea spune acum despre viitor e mic și trist ca/ pumnul unei fetițe din Belarus"), poeta creează prin intermediul Industriei liniștirii adulților solidarități virtuale, profund umane. Aceasta compune un discurs liric, care invită la meditație și în care privirea reorganizează, micșorează și fotografiază, cu funcțiile de zoom in/zoom out, îndeplinind rolul unor lentile, în fața cărora se află umanitatea în plin proces de hibridare.

(Anastasia Gavrilovici, Industria liniștirii adulților, Ed. a 2-a, Bistrița, Casa de Editură Max Blecher, 2021)