OPTm
nr. 81

Un vis cu mare

N-am văzut decât un gândac rotund, negru, toaletându-și antenele pe butonul soneriei. Relaxarea cu care se îngrijea lăsa de înțeles că locatarul apartamentului cu numărul 18 nu dorea să fie deranjat. M-am oprit în fața ușii acoperite cu un mucus verzui de culoarea urzicii opărite. Părea chiar îmbietor, mai că nu mă invita să mușc din el. M-am abținut. Cunoșteam capcana, câțiva colegi de-ai mei căzuseră deja în ea; dacă aș fi încercat să-l ating fie și cu vârful unghiei, ar fi început să clocotească și să expandeze până m-ar fi înghițit cu totul. Bineînțeles că așa aș fi ajuns imediat (mă rog, în timpul necesar să mă înghită și să mă scuipe după câteva încercări nereușite de a mă digera), în apartamentul cu numărul 18. Păcat că plicul ar fi fost ars de acidul verde, iar părul după care am așteptat atâția ani să crească s-ar fi uscat și ar fi atârnat flasc de pe toate extremitățile mele. Conducerea unității poștale de care aparțin nu mi-ar fi iertat niciodată o asemenea imprudență.

Așa că am îndepărtat câteva frunze veștede, lepădate de lianele agățate de tavan, și m-am așezat pe o treaptă. Ca să nu am senzația că pierd timpul, am început să revizuiesc traseul pe care îl mai aveam de făcut până la încheierea programului și mi-am dat seama că îmi permiteam o așteptare de jumătate de oră, dacă renunțam la pauza de masă.

După câteva minute, un hârâit de fumător care se chinuie să respire m-a anunțat că ușa din mucus verzui s-a deschis. Am zărit două antene lungi tocmai când o apă gălbuie, cu miros de mâl, a țâșnit în arteziană spre mine. Puteam să rămân pe loc și să mă las udat din cap până în picioare, dar am sărit și eu de pe treaptă și am alergat până la ușa crevetelui uriaș care tocmai retrăsese furtunul și se pregătea să dispară înăuntru. Mi-am vârât legitimația prin deschizătura îngustată.

— Așteptați o clipă. Sunteți domnul Jumbo?

— Alec, te rog, a spus el și a deschis ușa.

— Atunci… aer curat și…

În loc să-mi ureze politicosul apă caldă sau chiar cordialul mere coapte, domnul Jumbo, adică Alec, te rog, m-a privit pe sub lornionul pe care și-l pusese deasupra mustăților, pe partea stângă a capului său turtit.

— Tu cine ești?

— Micu, poștașul. Am o recomandată pentru dumneavoastră.

Ca să îi mai domolesc neîncrederea, i-am arătat plicul, cu numele lui pe el. Crevetele s-a uitat fără interes la scrisoarea pe care o țineam în mână.

— Unde-i dragul meu Mătase? El îmi aducea corespondența.

— În concediu medical.

— Este grav?

— S-a îndrăgostit…

Ochiul drept al domnului Alec, te rog, s-a opacizat pentru o clipă, acoperit de o pojghiță albicioasă, de parcă ar fi nimerit în tigaia unui amator. Antenele i s-au întins una spre cealaltă într-o îmbrățișare de consolare.

— Nu se poate, a murmurat. Și nu mai vine?

Am scuturat din cap.

— Chiar deloc? a insistat domnul Alec frângându-și primele două perechi de picioare de sub bărbie.

— Trebuie să se vindece complet. Știți cât de contagioasă poate fi…

Chipul domnului Alec a căpătat atunci o nuanță de stacojiu, iar eu mi-am simțit brusc obrajii înfierbântați. Ca să scap de senzația că am spus ceva nepotrivit, i-am vârât scrisoarea sub antene.

— Am nevoie de semnătura dumneavoastră și aceasta vă aparține.

Brusc, de la roșu chipul domnului Alec a trecut la pal.

— În niciun caz. Trebuie să stai lângă mine cât timp îl desfac.

— Dar am și alte plicuri de livrat, am spus gândindu-mă la mica șaretă care mă aștepta în fața blocului.

— Ah, așa este, tu nu ești la curent cu pericolul prin care am trecut. Tu nu ești dragul meu Mătase, a spus Alec frângându-și antenele. El știa foarte bine prin ce sperietură am tras când din plic a sărit un pește gata să mă înghită. Ce noroc am avut cu el, că a rămas lângă mine să mă apere. A scos repede minciogul și l-a prins uite-așa, a adăugat exemplificând cu o mișcare fluentă a unui picioruș din perechea superioară. Apoi a făcut din el o saramură delicioasă. Ironic, nu, peștele trimis de mafia oceanică, să mă mănânce, sfârșit prin a fi mâncat.

Domnul Alec păru căzut pe gânduri înainte să se întoarcă spre mine.

— Auzi, tu ai fi în stare de o astfel de intervenție?

— Sigur că da, suntem pregătiți să facem față oricărui pericol.

— Atunci intră, spuse el și îmi făcu loc.

— Nu pot să mai întârzii, deja… am început eu, dar evident nu era răspunsul la care se aștepta domnul Alec pentru că a zbârnâit imediat din antene.

— Nu intri, nu semnez pentru nenorocita asta de scrisoare. Ba chiar poți s-o iei pe scurtătură și s-o întinzi direct la forțele de muncă, să-ți dea altceva de făcut.

Am oftat, conștient că mă aștepta o zi lungă, cu ore suplimentare neplătite.

— Bine, dar nu mai mult de câteva minute.

Am intrat în holul întunecos care mirosea a supă de pește puternic condimentată. În fața mea era o încăpere care, judecând după senzația băltoasă și planctonul proaspăt care atârna de pereți, putea fi bucătăria. Domnul Alec mi-a făcut semn să mă bag într-una dintre piscinele gonflabile care acopereau podeaua. După o clipă de ezitare, în care am decis că nu se face să mă prezint ud la ușa următorului destinatar, mi-am scos blana, am împăturit-o cu grijă pe marginea de plastic și m-am vârât în apa călduță. Dacă închideam ochii, puteam să mă imaginez într-o vacanță exotică pe măsura celei la care visasem toată dimineața. Doar că nu îmi permiteam acest lux. Crevetele își scufundase segmentele inferioare în propria lui piscină și tot întorcea plicul de pe o parte pe alta, de parcă acesta ar fi fost un avion în plină prăbușire. Un zornăit greoi, atenuant de hârtia cerată, îi însoțea mișcările.

— Ești atent, da? m-a întrebat domnul Alec.

Am încuviințat din cap, iar el, folosindu-și unul dintre picioarele din perechea superioară, a retezat capătul plicului. Din acesta s-a revărsat un firicel de nisip care a și alunecat în piscina lui, dispărând fără zgomot. Strigătul unui cârd de pescăruși a acoperit pentru o clipă liniștea, apoi s-a stins în sunetul valurilor spărgându-se de stânci.

Domnul Alec și-a făcut ghem toate perechile de picioare și și-a sprijinit capul pe ele, oftând ușor. Ochii i s-au umezit, iar fălcile chitinoase au început să-i joace mărunt. Părea, după toate aparențele, în siguranță. M-am ridicat încet din piscină, atent să nu stropesc în jur, și m-am aplecat să-mi iau blana.

— Stai, mi-a strigat crevetele. Unde pleci?

— Păi... la lucru, șeful meu o să se supere dacă află că îmi pierd timpul în vacanțe exotice.

N-am apucat să-mi vâr primul picior în cracul blănii, că m-am blocat. Pe sub fruntea aplecată, vedeam că domnul Alec se ridicase din piscina lui și își îndreptase spatele segmentat. Acum părea cu cel puțin trei palme mai înalt ca mine și faptul că își întinsese antenele perfect paralel cu solul, îmi aducea aminte de un taur pregătit să împungă.

— Exotice, a pufnit crevetele. Puteau fi și explorări de canale, că tot nu-ți dădeam voie să pleci.

Și-a ghemuit antenele, apoi și le-a avântat înainte în cel mai puternic bobârnac pe care l-a primit vreodată fruntea mea. M-am prăbușit în piscină împreună cu blana pe care nu apucasem să o îmbrac, dar ce mai conta? Mă așteptam ca domnul Jumbo să tabere pe mine și să-mi muște obrajii cu fălcile lui chitinoase, însă mă înșelam. În afară de mișcarea necesară pentru a-și încrucișa în perechi picioarele superioare, n-a mai făcut nimic. Am stat și ne-am uitat așa unul la altul un timp care mi s-a părut a fi zile. Probabil că am fi ținut-o și mai mult dacă un pescăruș n-ar fi strigat să i se dea drumul din plicul care, judecând după burta pe care o avea, nu fusese golit în totalitate. Domnul Jumbo l-a scuturat un pic și pasărea a tăcut brusc.

— O să stai aici cât o să-ți zic eu. Și o să faci ce zic eu. Ai înțeles?

— Da, domnule Jum…

— Alec, te rog. Și pune blana aia pe tine, arăți caraghios în pielea goală.

Mi-am tras blana peste cap și am început să-mi netezesc cu palma firele zburlite.

— Adică mă lăsați să plec?

— Desigur. Eu nu răpesc poștași. Doar mă împrietenesc cu ei. Jumbo s-a aplecat spre mine. O să fii prietenul meu, nu-i așa?

— Mda…

— Și, ca orice prieten adevărat, o să faci lucruri pentru mine, oricât de ciudate ți s-ar părea.

— Desigur, reciproca este… am îndrăznit eu, dar Jumbo și-a îndreptat repede spinarea și a zvâcnit din antenele roz.

— Să nu exagerăm. Gesturile prietenești nu se fac pentru a primi ceva în schimb, ci pentru că persoana pentru care le facem ne este dragă și ne pasă de ea.

Am dat ochii peste cap, neliniștit de-a dreptul. Ultimul lucru la care mă așteptam era o prelegere despre prietenie ținută de un crevete roz uriaș.

— Tu ții la mine, Micule?

— Sincer? Abia vă cunosc, dar o să încerc să vă ajut…

— Este suficient pentru a merge mai departe, a spus crevetele și a luat de pe masă plicul a cărui burtă se zbătea de parcă ar fi conținut o tenie.

Domnul Alec l-a întors cu atenție și a așteptat ca o varietate de vietăți marine să țâșnească și să se risipească în piscinele din bucătărie, în timp ce niște valuri nevăzute se spărgeau cu furie de o faleză pe care mi-o puteam închipui ca fiind înaltă. În urma lor a rămas un nisip fin, albicios, și ceva ce părea a fi un craniu în miniatură, pe jumătate îngropat. Crevetele l-a cules cu ajutorul primei perechi de clești și l-a privit cu atenție în timp ce câțiva pescăruși îi dădeau târcoale uguind. Părea os, dar s-a frânt atât de ușor încât, când Jumbo mi-a întins o bucată, m-am gândit că era un biscuit sau ceva asemănător.

— Mestec-o.

Dacă n-ar fi mirosit a mere coapte, probabil că aș fi refuzat. Avea un gust amar, ca de doctorie.

Am simțit că gura mi se umple de fiere și am încercat să o scuip, dar parcă mi se blocaseră toți mușchii gâtului. Iar Jumbo tot insista s-o mestec, făcându-mi capul să se învârtă, încât mi s-a părut mai simplu să strâng din dinți și să o înghit. Nu mi-a fost mai rău, dar nici mai bine. Încordarea din membre a cedat pur și simplu. Senzația de greață s-a estompat. Până și glasul crevetelui și-a redus volumul.

Auzeam în schimb, tot mai limpede, valurile izbindu-se de stânci. Când am deschis ochii, tavanul era un cer brăzdat de păsări, iar nisipul care sosise la plic se înmulțise așa de mult încât îmi îngropase picioarele până la genunchi.

— Ești ok?

Stând pe șezlongul alăturat, domnul Alec și-a mobilizat picioarele din față pentru a-și ridica ochelarii de soare în vârful capului.

— Ce facem aici? l-am întrebat.

— Luăm o pauză, ne relaxăm, poate ne îndrăgostim un pic.

Țin minte că m-am încruntat.

— Unul de altul sau…

— Cum dorești, deși mă așteptam să fii mai deschis la minte.

— Eu… știți, mă gândeam din punct de vedere profesional, că nu suntem încurajați să avem relații personale cu destinatarii.

— Nici cu expeditorii?

— Nu lucrez cu expeditorii. Regulamentul zice…

Jumbo și-a întins antenele spre mine.

— Nici nu vreau să știu. Suntem aici să ne relaxăm. Sunt convins că, dacă ar fi fost să ne îndrăgostim noi doi, am fi făcut-o până acum.

— Ce bine, nici nu-mi doream asta. Îndrăgostirea, starea aia continuă de visare, de îndoială, de neatenție. Este o boală grea.

— Poate că nu mai grea ca altele, a suspinat domnul Alec și, dacă n-ar fi avut ochelarii ăia de soare pe tot capul, aș fi putut jura că ochii îi lăcrimau.

— Atunci vă descurcați singur, da? am zis și m-am ridicat de pe șezlong. Eu mă întorc să-mi termin tura. Am făcut un pas pe nisipul încins, simțindu-i căldura cum îmi intră prin pielea albicioasă, apoi m-am răzgândit. În ce parte trebuie să merg?

— În niciuna. Nu așa ne întoarcem.

— Dar…

— Cum am venit. Adică așteptăm corespondența.

M-am răsucit de două ori pe călcâie. O dată spre stânga și o dată spre dreapta. Mai întâi am văzut nisipul, o fâșie lungă și galbenă. Apoi marea masă amorfă, albastru-verzuie, deasupra căreia planau câțiva pescăruși.

— Aici? Cine o s-o aducă?

— Apa. Ai auzit de mesaje în sticlă?

— Fantastic. Mă ademeniți în apartament zicând că sunteți în pericol, apoi mă aduceți, cine știe cum, pe o plajă pustie.

— Măcar e frumos unde te-am adus, zi că nu-i așa.

— E frumos, am spus gândindu-mă că semăna suspect de mult cu imaginea la care visasem până să îl întâlnesc pe domnul Alec. Dar tot nu înțeleg de ce sunt aici.

Crevetele a început să miște rapid din mustăți.

— Ca să fii martor la ce se va întâmpla.

— Ce anume?

— Nu știu, ai răbdare. Bucură-te de soare.

M-am trântit înapoi pe șezlongul meu oftând.

— Poate că dacă ar fi fost o atmosferă mai tinerească... Muzică, fete în bikini și un bar unde se servesc cocktailuri. Așa mă simt ca într-o stațiune de nudiști în vârstă.

— Nu te îngrijora, o să ai parte și de scandal.

N-am apucat să întreb la ce se referea pentru că un huruit neplăcut a înghițit zgomotul valurilor. M-am pomenit împroșcat din cap până în picioare de o apă rece ca și cum cineva ar fi aruncat cu găleata pe mine, ceea ce, după atâta expunere la soare nu se simțea tocmai plăcut. Apoi cerul s-a întunecat brusc și o sămânță de floarea soarelui vărgată, uriașă, s-a ivit dintre valuri și a eșuat cu un plescăit pe țărmul care se golea de pescăruși. Jumbo a sărit de pe șezlongul lui și s-a îndreptat fără nicio precauție spre sămânța proptită în nisip. A ciocănit în carapacea ei vărgată de câteva ori și aceasta a început să se desfacă progresiv, cu fiecare bătaie, până când cele două jumătăți s-au depărtat atât de mult una de cealaltă încât am putut vedea în interiorul albicios un omuleț cu o blană argintie pe umeri, care a și început să agite un cuțit de pirat înspre noi.

— Nu mișca, i-a strigat domnului Alec. Din acest moment ești prizonierul meu.

În spatele lui, dârdâia o veveriță despuiată, cu excepția cozii argintii al cărei vârf i se sprijinea de creștetul capului.

— Ba să fugi, Alec, a strigat ea.

Crevetele a scos un ah! și și-a întins prima pereche de picioare înainte.

— Mătase! Ce faci aici?

— M-a luat prizo… glasul veveriței a amuțit când omulețul s-a postat în fața ei și a început din nou să își agite cuțitul.

— Dacă vreunul mai scoate o vorbă fără aprobarea mea, vă toc pe toți.

— Tu? a zis domnul Alec, dându-și peste cap antenele, în timp ce segmentul superior al carapacei i se zgâlțâia într-un râs cu sughițuri.

Drept răspuns, omulețul a împlântat cuțitul în abdomenul crevetelui, nimerind probabil o pungă cu gunoi menajer, căci un clei verzui a și început să i se scurgă din rană. Domnul Alec s-a mai clătinat de câteva ori pe picioarele din spate, apoi s-a prăbușit pe o parte în nisipul umezit de valuri.

— Vai, nu, a chițăit veverița de undeva din spatele ucigașului.

— La fel o să pățești și tu dacă nu mi te supui, a spus omulețul fluturându-și cuțitul pe sub botul meu. Și-ar fi păcat de blana asta așa frumoasă.

Oricât de amenințător era gestul lui, nu reușeam să-mi dezlipesc privirea de pe bietul domn Alec care răsufla greu. Dacă trăgea să moară și salvarea lui depindea numai de mine?

— Auzi, nu mai bine o iei tu și mă lași în pace? i-am zis omulețului.

El a chiuit de câteva ori și a început să țopăie pe nisip, mai, mai să calce pe bietul domn Alec care agoniza scuturând din antene. Mătase ajunsese deja lângă el și încerca să îi ridice capul în palmele ei mici.

— Nu credeam că o să vrei.

— Puteai să întrebi, am zis în timp ce-i întindeam blana.

— Păi nu-i frumos. Așa m-a învățat mama, să nu ceri ce nu-i al tău.

— Dar să ameninți cu cuțitul este? Sau să înjunghii ființe nevinovate?

Omulețul mi-a smuls blana din mâna și a pus-o pe lângă el de parcă ar fi vrut să o probeze, dar nu îndrăznea.

— Mai greșește și omul, a zis, apoi și-a azvârlit blana pe umăr și a zbughit-o.

Din el nu mai rămăseseră decât urmele lăsate în nisip de picioarele lui mici, perechi de semiluni, pe care valurile se întreceau să le șteargă.

M-am apropiat de domnul Alec și de Mătase. Crevetele își împreunase câteva perechi de picioare pe abdomen și răsufla greu, cu capul cuibărit în brațele veveriței.

— Unde găsesc un doctor? i-am întrebat.

— Pentru asta? a zis crevetele și a încercat să râdă de parcă tăietura ar fi fost o nimica toată, dar un alt val de zeamă verzuie i-a țâșnit printre segmente, așa că s-a răzgândit. O oală cu apă clocotită este suficientă.

Am crezut că glumește, până când s-a agățat cu un picioruș de pielea mea

— Du-te și găsește un foc. Să vezi ce bun sunt. Mmmmm, spuse plescăind din buze cu aerul unui expert, ce păcat că nu sunt în locul tău.

Veverița l-a lovit ușor peste una dintre antene.

— Să nu mai spui așa ceva nici în glumă. Dacă nu-ți pasă de tine, măcar la mine să te gândești. Cum aș putea trăi cu gândul că eu sunt responsabilă de moartea ta? Veverița și-a plecat capul oftând ușor. Mai bine nu te chemam aici…

— Tu? am zis și eu, și Alec într-un glas, dar veverița nu l-a auzit decât pe el căci la mine nici măcar nu s-a uitat.

— Da, dragule, eu am organizat această evadare-surpriză, dar dacă știam că exista un pirat, jur că plănuiam altceva.

— Dar am crezut că ești bolnav, îndrăgostit.

— Doar îndrăgostit.

Veverița a zâmbit ușor, iar unul dintre piciorușele crevetelui s-a ascuns în palma ei.

Mi-am dat seama că sunt în plus, ba chiar că petrecusem cam mult timp lelea și că încă mai avem treburi de încheiat.

Am pornit pe plajă, în aceeași direcție în care fugise omulețul cu intenții criminale gândindu-mă că voi întâlni pe cineva în stare să mă îndrume spre casă. Am mers ore în șir pe un nisip văluros ca apa și la fel de nesigur sub picioarele mele. În zarea clocotindă se conturau câțiva palmieri. M-am apropiat de cele două șezlonguri pe care stătusem cu Jumbo și, mai încolo, pe mal, am zărit corpul segmentat al crevetelui cuibărit în brațele veveriței.

— Ai adus apa aia? mi-a strigat.

Nu m-am dus la ei, nici măcar nu l-am întrebat cum rezistă, ci am continuat să merg înainte, încercând să măresc cadența, reușind doar să mă împiedic în propriile picioare. Cum, necum, am înaintat prin întinderea de nisip până am zărit din nou pâlcul de palmieri care îmi devenise deja cunoscut. M-am oprit, conștient de ce aveam să găsesc acolo, disperat de tot învârtitul meu în cerc. Și omulețul ucigaș unde dispăruse? Am privit în jur, sperând să zăresc un indiciu cât de mic - urme de pași pe dunele de nisip care vălureau în jurul meu. O pasăre ridicându-se brusc în aer de parcă ar fi speriat-o ceva. Vreun foșnet. Vreun târșâit.

Dar eu nu vedeam și nu auzeam nimic. Până și marea care era la câțiva pași în stânga mea își plimba undele în tăcere, de parcă cineva îi oprise sunetul. M-am apropiat de mal și, în loc să simt nisipul umed sub tălpi, am simțit doar ceva lunecos, de parcă aș fi călcat pe o algă sau o meduză. M-am uitat mai atent - ceea ce păruse a fi apă semăna cu o pojghiță de celofan pe care niște creaturi mici îl împungeau de dedesubt ca și cum ar fi vrut să iasă la suprafață. Se aduna de jur împrejurul picioarelor mele, dar nu se pierdea pe dedesubt, nu se întorcea înapoi, făcându-mă să simt o ușoară pierdere de echilibru când nisipul mi se retrăgea de sub tălpi. Doar se aduna acolo, straturi peste straturi, încrețitură cu încrețitură. M-am aplecat și am împuns cu degetul prima cută. Chiar era din celofan, doar că și-a oprit brusc frământarea de parcă gestul meu ar fi speriat orice s-ar fi aflat acolo. Am tras ușor de primul strat frângând pentru prima dată tăcerea în care mă aflasem până atunci.

Un țipăt de pasăre mi-a umplut urechea dreaptă, în timp ce cu stânga auzeam o sorbitură lungă ca ața care se desface dintr-un ghem rostogolindu-se. Apoi cineva a oftat satisfăcut, de parcă și-ar fi potolit o sete cumplită. Celofanul a zvâcnit, a prins să urce și să coboare, să se rostogolească la stânga și la dreapta, să se îndrepte și să se strângă, toate pe rând și toate deodată, până când a început să se macine între degetele mele strânse, și sub picioarele mele goale și înaintea ochilor mei căscați. De sub el și-au făcut loc, sprijinindu-se pe înotătoarele colorate, câțiva pești bombați care, deîndată ce s-au pomenit la suprafață, și-au eliberat aerul din măruntaie, stârnind o briză răcoroasă. Picături de apă colorată au sărit de pe solzii lor și mi s-au agățat de piele, atârnând ca niște mici liane calde.

Înainte să mă scutur ca și cum încă aș mai fi avut blană, mi-a venit o idee. Am căutat cu privirea o cochilie de scoică moartă, adusă de undele care, încet, încet, se descătușau de sub pojghița de celofan. În căușul acesteia am adunat apă de mare și câteva firicele de alge, pe care le-am vărsat pe pieptul lui Alec. Crevetele era singur, culcat pe o parte, cu antenele pleoștite peste ochii închiși, dar a sărit ca ars imediat ce a apa l-a atins.

— Ce dra…

Mă înjura temeinic și se zvârcolea pe nisip de parcă ar fi vrut să mă muște, însă eu m-am bucurat să îl văd atât de vioi. Asta nu putea să însemne decât că avea să supraviețuiască. Într-un târziu, s-a potolit și a început să-și frece pieptul cu toate perechile de picioare, apoi și-a dus la gură extremitățile umezite. S-a mușcat ușor de un picior, apoi de celălalt, a plescăit mulțumit. S-a făcut ghem și s-a rostogolit pe spate, ca la gimnastică, în direcția mării.

Valurile l-au înghițit imediat și aproape în același timp a scuipat afară fel de fel de lighioane ieșeau din pântecele acestora. Am așteptat ore să îl văd arătându-și antenele prin apa zbuciumată. Am luat la întrebări toți peștii care mi-au spus că veneau din larg. Nici unul nu trecuse pe lângă vreun crevete care să îi semene domnului Alec.

Obosit și dezorientat, la apus, când numărul vietăților de pe mal începuse să scadă, mi-am făcut curaj și am intrat în apa călduță. Mai întâi cu un picior, apoi cu celălalt, până la gleznă, până la genunchi, pielea de pe coapsă mi s-a înfiorat ușor și m-am lăsat să alunec pe toate cele patru labe. Apa mi-a îmbrățișat umerii, gâtul, mi-a mângâiat buzele. Am închis ochii și m-am scufundat lent, gândindu-mă că sunt îmbrățișat, alintat, protejat.

Aproape imediat am simțit că sunt respins cu violență. Tras, împins, ciupit. M-aș fi mirat să nu mă trezesc a doua zi cu vânătăi.

M-aș fi mirat să mă mai trezesc a doua zi.

Dar m-am pomenit plutind ca un cadavru la suprafață. Soarele se mutase de cealaltă parte a mării și mă silea să-mi țin ochii mijiți ca să pot vedea ceva. Nu că ar fi fost mare lucru de observat în mulțimea aceea de puncte roșii și verzi. Un crevete și o veveriță stând la umbră. M-au observat și ei, căci s-au ridicat de pe șezlongurile lor și au venit să mă întâmpine.

Cezarina ANGHILAC

Născută la 27 septembrie 1984, Cezarina a studiat sociologia și antropologia în cadrul Universității din București, iar în 2015 a urmat cursurile Atelierului SF&F, organizat de Revista de povestiri și Bookblog. A îngrijit, timp de doi ani, sumarul Revistei de suspans. Este autoarea volumului de povestiri Cine doarme și visează (2017), distins cu premiul AntareSFest pentru Cel mai bun debut SFFH al anului 2017 în volum propriu. Publică în mod curent proză scurtă în Gazeta SF, Argos Magazine, Revista de suspans, Familia, Iocan s.a. Cea mai recentă apariție în volum este în antologia Cele mai frumoase povestiri Science Fiction & Fantasy ale anului 2017, editată de Michael Haulică (2018).

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

„Domnul Alec mi-a făcut semn să mă bag într-una dintre piscinele gonflabile care acopereau podeaua. După o clipă de ezitare, în care am decis că nu se face să mă prezint ud la ușa următorului destinatar, mi-am scos blana, am împăturit-o cu grijă pe marginea de plastic și m-am vârât în apa călduță."

Fantasy, pulp & story.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

Recomandată de Oana BOȘCA MĂLIN

LITERA, 2021

 

NOAPTEA MUZEELOR:

Muzeul Literaturii are program lung

 

CĂRȚI NOI

 

Humanitas

 

 

Humanitas

 

The 2021 International Booker Prize 

 

 

ART (cu o reducere de 25%)

 

 

REEDITĂRI de TOP

 

 

 

 

 

 

Cartier

VREMEA

 

 

Copyright © optmotive.ro