centru

îmi lipesc fața de asfalt cu tandrețea unui copil adormit pe burta câinelui,

dai cu picioarele în ușă nu știi când să te oprești ceaiul fierbe într-un oraș care (nu mai) supraviețuiește fără apă

stau culcat pe un afiș multicolor

e sângele meu reclamă

e sângele meu claxon

e sângele meu singurătate

trag benzi de circulație

tuneluri și pasaje să-mi simt profunzimea cu o conștiință similară cu google maps

și poate stol de frunze poate mă agăț de primăvara.

textoid la graniță

mi-ai luat aripile mi le-ai pus la uscat ai zis că viața e un mâl

mâncărimea din ochi zațul cafelei

tu ai nervi pentru că localnicii prizează subcultura

și pentru că mașini

cer cer ceramica

ceramica cerului spital de nebuni

camera mea? în ochi cu pipetă

interior de lăstun

e o zi în care jeleul de pastă de dinți cade în chiuvetă

ceva mai simplu decât rugăciunea

pământului pe care o faci cu vântul.

Talent vulcanic și non-conformist, autor cu o sensibilitate puțin obișnuită în spațiul literar românesc contemporan, inspirată în parte de ecourile poeticii valurilor de mijloc ale rap-ului franco-arab din anii 90, în parte de ceea ce pe alte meleaguri se numește street poetry, poate și de neîmpăcata insurgență a mutației hispanice și hispano-americane târzii a poeziei beatnic-ilor din North Beach (de la care s-a revendicat la începutul carierei chiar și Luna Miguel Santos), Matei Iosipescu practică o poezie densă în metafore proaspete, neașteptate și care refuză cu obstinație orice formă de refuz cu mainstream-ul sau cu locul comun. Mă bucură să îl am astăzi drept oaspete al rubricii Poezie în Timpul Programului.

MDD