Spectacolul Teatro Lucido la Malul Infinitului în regia de forță și rafinament a lui Radu Afrim, în inspirata și ingenioasa scenografie a Irinei Moscu, a ridicat sala în picioare la premiera din 5 aprilie. Aplauzele susținute și uralele entuziaste au răsplătit fiecare actor și fiecare participant la succesul spectacolului, alături de cei 3 autori ale căror texte de proză au fost admirabil integrate în scenariu lui Radu Afrim. Cititor profund, Afrim a găsit rama dramatică potrivită pentru a pune împreună Vizită în casa unui bărbat în absența soției sale de Adriana Bittel, Variabila Dostoievski de Bogdan Răileanu și Țâțe de Doina Ruști.

Trupa Teatrului de Stat Constanța a susținut cu profesionism intensitatea spectacolului, unul solicitant, complex, cu alternări între comedie și dramă, cu răsturnări imprevizibile de situații, pe care actorii le-au asumat până la capăt. 3 ore și 40 de minute, cât durează spectacolul, trec pe nesimțite: Theodor Șoptelea și Andrei Bibire joacă inteligent cuplul gay de facilitatori moldoveni ai unui atelier de explorare narativă prin performare. Rama clasică "teatru în teatru" dă prilejul unei succesiuni de performance-uri în care corpul actorilor capătă o triplă funcționalitate: în primul rând, este un mediu de expresie narativă; în al doilea rând, devine treptat un instrument al metateatralității, acel mod de a reflecta asupra actului performativ și a scopului lui; iar în al treilea rând, corpul uman este aici elementul estetic principal, care trăiește experiența pentru a o transmite privitorului. Fără fisură, într-o deplină chimie, Șoptelea și Bibire imprimă un ritm alert, dar verosimil, cu umor, dar și cu atenția care controlează până unde pot fi împinse clișeele identitare fără a depăși linia fragilă între ironie și ofensă.

Cristiana Luca și Stefan Mihai, alături de celălalt cuplu disfuncțional jucat de Cătălin Bucur și Anais Agi-Ali, "spun povești" cu trupurile care se ating într-un dialog când tensionat, când tandru, dar întotdeauna emoționant. Jocul lor prinde sala ca într-o vrajă, creând orizonturi de așteptare care, atunci când sunt infirmate, provoacă uimire, râs, sau chiar o respirație colectivă la unison care marchează mult dorita încheiere.

Poveștile individuale sau monologurile sprijinite de câte un interlocutor episodic sunt convingătoare indiferent dacă se construiesc ca proiecții ale personajelor în prelungirea dorințelor necunoscute, încă, ale spectatorilor. Astfel Lana Moscaliuc interpretează lirismului sfâșietor cu eleganță și forță în același timp; Liliana Cazan întrupează sirena seducătoare deconstruind clișeul erotic feminin ascuns în fanteziile masculine în triunghiul sau triunghiurile de pe scara blocului din Variabila Dostoievski a lui Bogdan Răileanu; Costinel Antone se transfigurează fără rețineri în inocentul cu o înțelegere literală a lumii; Dana Dumitrescu reface pas cu pas vizita în casa unui bărbat în absența soției sale după textul cu același titlu de Adriana Bittel, parcurgând gama emoțiilor contradictorii până la decizia morală de a le controla după principiul "ceea ce ție nu-ți place, altuia nu-i face".

Alături de aceste adevărate recitaluri de măiestrie, Ecaterina Lupu reușește un dialogul între vârsta copilăriei vulnerabile și vârsta unei tinereți care nu are conștiința abuzului pe care-l retrăiește într-o încercare de a-l vindeca, transpus din proza Doinei Ruști. Actrița se autoventrilocizează cu o virtuozitate de violonistă pe propriile corzi vocale. În sfârșit, Nina Udrescu joacă o venerabilă con-artistă, credibilă până în ultima clipă când este deconsipirată.  De la un episod la altul, sala respiră încă o dată și încă o dată ușurată pentru că jocul actorilor excelează deopotrivă în crearea iluziei dramatice, cât și în spargerea ei în ritmuri demne de Broadway în dansurile de grup și secvențele de perecho în coregrafia Flaviei Giurgiu.

În plus, video-urile, proiectate pe cele trei ecrane, care deschid spațiul scenic către lumea din afară, dar și către lumea interioară a personajelor, sunt integrate în poveste fără nicio disonanță. Fiecare fragment video devine fundal sau comentariu al poveștilor care par că sunt înregistrate de o cameră de filmat, parte din recuzită, dar și frontieră a spațiului dramatic. Ca papucii din tabloul Portretul soților Arnolfini al lui Jan van Eyck care indică granița dintre spațiul domestic și spațiul sacru, camera de filmat din piesa lui Radu Afrim, întoarsă către "scenă", funcționează ca un punct de frontieră între lumea spectacolului (care chiar dacă este un spectacol al lumii rămâne un spectacol) și lumea cotidianului (care chiar dacă este lumea de zi cu zi este un spectacol). Această reflecție din lentila camerei rămâne doar sugestie, deși ar putea fi un act de prezență, actualizată digital, prin senzori de mișcare care să declanșeze transmiterea imaginilor captate de  cameră în timp real.

TEATRO LÚCIDO LA MALUL INFINITULUI poate fi considerat răspunsul lui Radu Afrim la "teatrul oprimaților" al brazilianului Augusto Boal, care în anii 1970 a coborât literalmente scena în mijlocul publicului pentru a da șansa acestora să-și exploreze problemele, frustrările, umilirile provocate de situații de abuz. Text și metatext, discurs critic și metacritic, performance teatral și metateatral, piesa lui Radu Afrim depășește cu mult directețea abordării lui Boal. Intrând pe terenul (est)eticii, Afrim creează printr-un gest critic, asumând responsabilitatea artistului care schimbă nu numai așteptările spectatorului față de la spectacol, ci și așteptările pe care le are de la viață. 

Live pe Agerpres