Cristian Meleșteu, Luntrea cu fluturi, Cișmigiu Books, imprint al Editurii Universitare, 2024

Pe scriitorul Cristian Meleșteu l-am descoperit anul trecut, când i-am citit romanul apărut la Tracus Arte, Bisericile cireșelor amare, și despre care am scris o cronică prin care deschideam rubrica de față. La finalul lui 2024, autorul a mai publicat un roman, Luntrea cu fluturi, distins cu premiul II în cadrul Concursului de manuscrise "Împlinește un vis", ediția a IV-a, Editura Universitară.

"— Peștii sunt, tăticuțule, ca și oamenii. Unii se reped nervoși, aproape fără să judece, atrași de strălucirea prăzii în bătaia soarelui, așa ar fi știuca și bibanul, alții copilăroși, fără judecată, se apropie de mal și aproape pot fi prinși cu mâna... Crapul, din contră, e șiret ca o vulpe, simte capcanele și momelile pe care omul i le întinde, dacă l-ai înțepat vreodată și l-ai scăpat, nu va mai mânca multă vreme momeala aceea, singura lui slăbiciune e că e mare și mereu flămând ca un porc... Somnul e ca înțeleptul: judecă de trei ori și vorbește o singură dată."

Cred că acest paragraf este grăitor, într-o bună măsură, pentru înțelegerea subtitlului din volumul de față: fals tratat despre pești și pescari. În fond, mi se pare că Cristian Meleșteu reușește să pună în lumină, metaforizând, deci apelând constant la un limbaj conotativ, diferite psihologii și tipologii umane, privite când cu un ochi realist, când mitologic (vezi toposurile biblice). Cartea adună în paginile ei o întreagă galerie de acțiuni și (pre)judecăți ale omului contemporan, prins în diferite probleme de acceptare sau respingere, de superstiții și credințe, de politică și business etc.

Dacă în romanul precedent, Ionică, un bătrân cu veleități de poet și cu aplecări spre sfințenie, era personajul central, acum pare că totul s-a dispersat în mai multe "centre", fiind un roman-puzzle care conține mai multe povești... "pescărești". Cele 24 de capitole mi-au dat impresia că acestea pot funcționa și independent, având sensul și logica lor proprie - de aceea, romanul nu prea poate fi povestit, în sensul obișnuit. În baza acestei compoziții eterogene, apar și anumite inconsecvențe de conținut. Una dintre acestea am identificat-o în istoria sau geneza copacului lui Gabardin. Dacă la pagina 33 (cap. 3. Aici s-a odihnit Dumnezeu în ziua a șapte), "copacul despre care niște specialiști veniți cu instrumente sofosticate spuseseră că are minim patru sute de ani", la pagina 122 (cap. 14. Apă și foc – un inel de logodnă), aflu că acest copac se născuse odată cu pâmântul, să-i țină umbră lui Dumnezeu.

În fine, poveștile de față sunt (între)ținute de un narator obiectiv care colectează tot soiul de personaje, cărora le și oferă uneori, pentru puțin timp, perspectiva – vezi cap. 11, 12, 13 ș.a. Alături de imaginea Deltei Dunării, devenită suprapersonaj, există o serie de personaje "titualare", pe care le (re)găsim pe întreg parcursul romanului. Alături de cele deja menționate, mi-au mai atras atenția Alioșa, Metin Pescarul, poetul Calistrat, cârciumarul Condrat, domnul N., primarul Toma, nea Marin, mama Aurica, Ignat Ampleev.

Dincolo de acestea, personajele sunt avide în a asculta sau a spune o poveste. Nevoia de poveste e un laitmotiv ofertant, în diferitele sale variante. La un moment dat, Alioșa chiar are o revelație despre importanța poveștilor, prin referire la turiștii care ajungeau în Deltă:

"Oamenii aceia, veniți cu vaporul care nu s-a plictisit de atâția ani să facă curse tur-retur, vor, în marea lor majoritate, să audă povești despre monștii prinși de alții și să meargă tot acolo unde norocul sau știința dăduse roade."

Sub auspiciile date, acesta devine un iscusit vânzător de povești. Relevant în acest sens e episodul în care "fură" din pălăria lui Fane o linguriță pentru știucă, oferindu-i datele necesare pentru o nouă afacere: "Deja în capul său circulă o poveste pe care i-o va vinde, împreună cu lingurița, la suprapreț, turistului care i-a scris pe internet că vine hotărât să-și umple juvelnicele cu știuci, zilele următoare...". Odată cu trecerea timpului, diferențierea dintre adevăr (realitate) și poveste pescărească (ficțiune) devine tot mai greu de urmărit. Conștientizarea acestei dificultăți de către anumite personaje, apoi, la nivel meta, de cititori, mi se pare a fi un element de forță al cărții de față.

Citind romanul, am realizat că, ceea ce menționam ca pe un minus (multe comparații) la Bisericile cireșelor amare, e de fapt (parte din) stilistica lui Meleșteu, într-o scriitură care combină deliberat registrele, poetic și narativ. Într-o frecvență (destul de) mare, mai ales în prima parte, e plin de astfel de comparații, mai mult sau mai puțin relevante:

"După-amiaza, soarele și aerul plin de particule de nisip fin li se opresc în gât, ca o minge arzătoare. Se retrag elegant la terasa cu bere rece, ca o armată ce-și face noul plan."

Luntrea cu fluturi (re)confirmă, iată, un anume tip de scriitură și un autor care mizează pe simbolistică, pe sugestie și pe interferența real(itate) – mit(ologie).