Povestea unui radio, povestea unui masacru

Deja a devenit o tradiție ca Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu să depășească limitele – destul de discutabile, oricum, în contextul noilor sintaxe în continuă schimbare ale posibilităților multiple conferite de actul performativ – discursului teatral convențional, găzduind o serie de secțiuni care includ, printre altele, dansul, circul contemporan, concertele, dar și filmul.

Lucrurile devin cu atât mai interesante când filmele incluse în programul FITS sunt, la rândul lor, destul de incomode pentru cinefilii posedați de demonul taxonomiei, din moment ce una dintre frumoasele vocații ale acestui demers festivalier vizează tocmai suspendarea aparentelor bariere între formele de expresivitate artistică. Astfel, majoritatea peliculelor prezentate se plasează mai mereu la granița dintre artele spectacolului și film, dintre film de ficțiune și documentar, ori dintre teatru de televiziune și eseu cinematografic.

Una dintre cele mai memorabile experiențe de acest gen, privilegiată de prima ediție online a festivalului sibian din acest an, este proiectul semnat de Milo Rau, Radioul urii, o lecție de dozaj narativ și emoțional impecabil realizat, care abordează, pe structurile unui documentar neconvențional, masacrul din Rwanda de la începutul anilor ’90. Capcana de a cădea într-un sentimentalism facil ori într-o răbufnire tragică de vituperații este cu atât mai mare când subiectul se dovedește atât de ofertant prin cantitatea de sânge care a marcat un eveniment istoric. Dar tocmai o astfel de provocare dă certitudinea unei viziuni regizorale suficient de inteligente pentru a nu-și trăda acea vocație a scurtcircuitării care este, de altfel, apanajul unui discurs artistic indispensabil, a cărui vocație de testimonial este completată de exigențele unei estetici temperate și de impact.

Milo Rau nu este la prima sa tentativă de acest gen, manifestându-și interesul pentru personalitățile monstruoase ale istoriei recente și cu alte ocazii. De exemplu, în 2009, cu trei ani înaintea proiectului despre masacrul din Rwanda, a semnat un performance transformat în film despre moartea soților Ceaușescu, care, de asemenea, este dublat și de aplecarea sa înspre posibilitățile nelimitate pe care estetica teatrală le conferă. Pentru Milo Rau, de altfel, discursul teatral și cel cinematografic nu sunt disjuncte, din moment ce ambele conferă două perspective complementare asupra faptului istoric.

Radioul urii, prin urmare, nu poate fi definit decât printr-o raportare terminologică transdisciplinară. Este, deopotrivă, un exercițiu documentaristic susținut de o formulă teatrală de reconstituire, în același mod în care poate fi considerat o (re)teatralizare cinematografică a unui eveniment sângeros, aproape ignorat. Demersul regizorului elvețian marșează pe o cercetare riguroasă care își propune să surprindă impactul ideologic devastator pe care Radio-Télévisio Libre des Mille Collines (RTLM) l-a insuflat poporului rwandez, însărcinat cu misiunea unei purificări sângeroase a poporului asuprit. Fără să fie un documentar convențional de teren, în ciuda referințelor arhivistice care certifică veridicitatea evenimentelor relatate, Radioul urii aduce în prim-plan trei roluri de compoziție interpretate de trei tineri actori, într-un act de reconstituire impresionant, bazat pe activitatea amfitrionilor acestui post radio dedat unor false doctrine eugenice: Valérie Bemeriki, Kantano Habimana și Georges Ruggiu – singura prezență europeană a acestui trio, mânat, poate mai mult decât ceilalți, de o ostentație total inutilă, însă la fel de toxică.

Elementul poate cel mai șocant, care decurge, de fapt, din veridicitatea elementului cotidian – filmul reconstituie o zi din activitatea întreprinsă de RTLM –, este ambalajul de divertisment în care toate aceste instigații la crimă erau învelite, pentru a justifica necesitatea unui potențial masacru. Spectatorul neavertizat în prealabil ar putea crede că acest artificiu este o găselniță cinică prin care Milo Rau și-ar propune să detensioneze sau, dimpotrivă, să amplifice grotesc gradul de dezumanizare al personajelor sale. Adevărul este, în schimb, mai la îndemână decât am crede: regizorul elvețian își propune să păstreze nealterată această înfiorătoare combinație între muzică disco-rock și mesaje instigatoare la acte inumane, prin care cei trei amfitrioni și-au asigurat popularitatea.

Contrapunctul sesizabil nu este altceva decât consecința unei mărci a autenticității. Totuși, acest contrapunct cinic este o realitate doar pentru spectatorul / ascultătorul contemporan, care are privilegiul unei perspective post-factum, din exterior. Milo Rau vorbește, de fapt, despre o normalitate, despre o stare de fapt total nediscordantă pentru sensibilitatea fanilor epocii ai postului de emisie care asimilaseră în rutina propriei vieți firescul unui act criminal și firescul unei ideologii înfiorătoare, bazate pe o carnavalescă denaturare a unor referințe religioase ori istorice, ce a împins naivitatea, atât a ascultătorului, cât și a amfitrionilor militanți, la un nivel aproape donquijotesc.

Proiectul lui Milo Rau devine, astfel, o terifiantă repunere în discuție a celebrei „banalități a răului” prin care Hannah Arendt încerca să disece elanul romantic-revoluționar de a servi ideologia unui tiran, în absența unui minim act de alteritate care ar fi putut netezi ascuțișurile acestei forme de prostie monumentală. În aceeași manieră, marea provocare lansată de filmul regizorului elvețian vizează potențiala empatie pe care spectatorul o poate încerca pentru aceste trei personaje care au schimbat destinul unei țări. În ce măsură inocența unui revoluționar poate justifica un act criminal? Oare prostia poate fi un argument valabil pentru a reabilita imaginea unui tiran care a îmbrățișat o ideologie, fără să fie capabil să-i înțeleagă esența?

Tot ce știm e că oamenii pot fi reabilitați – dovadă fiind chiar doi dintre acești propovăduitori ai crimei care sunt surprinși prin imagini de arhivă, la ani distanță de la tragedia pe care au alimentat-o –, dar, cu siguranță, tăcerea lăsată de un masacru impecabil executat nu. De fapt, chiar asta înseamnă un masacru, după cum o spune unul dintre jurnaliștii care intervine de-a lungul acestui experiment cinematografic: uciderea oricărui martor care ar putea purta cu sine memoria carnagiului. Un adevărat masacru înseamnă instaurarea tăcerii. O tăcere care, într-adevăr, nu poate fi total vindecată, dar care poate fi, totuși, atenuată prin intermediul unui discurs artistic pertinent și bine articulat. Sau, cum este și cazul acestui Radio al urii, prin intermediul unui exercițiu de documentare istorică inteligent care atacă prin filtrul teatralității istoria necunoscută a prezentului și trecutului nostru recent.

Andrei ȘERBAN

Doctor în filologie, asistent universitar la Departamentul de Artă Teatrală (Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu), secretar literar al Teatrului Național „Radu Stanca”, Andrei iubește teatrul, cinematografia și literatura – nu neapărat în această ordine.

Scriitori și creatori de ficțiuneOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Noua Literatură

Iulia PANĂ lasă poezia pentru proză. Proiectatul ei roman vine cu o viziune mult diferiră de textele sale poetice.

Tributară doar aparent atmosferei chick lit americane, proza semnată de Iulia PANĂ este, de fapt, un torent cinic de panseuri și imagini cartoonish. Cu umor și (auto)ironie, autoarea malaxează tipologiile mitologice ale formulei hollywoodiene happily ever after într-un construct ficțional fluid și antrenant, ce atacă în răspăr clișeele brevetate de comediile romantice. Fragmentul din Rezidența, pe care îl prezentăm azi la rubrica Noua literatură, promite, însă, nu numai un biopic fictiv catchy și glossy, ci și un dezmăț imagistic gore.

Altfel spus, Abigail Samsonite este un fel de Bridget Jones, asta dacă jurnalul celebrului personaj britanic ar fi rescris de un Chuck Palahniuk.

Andrei ȘERBAN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Craiova​ de ieri, 1927-1947

(album)

de Mircea Georgescu, Mihai Muraretu, Lucian Purcaru. Ed. Argonaut

Recomandată de Cristina BOGDAN

N O U T Ă Ț I

Gala Premiilor GOPO, 29 iunie, la Verde Stop Arena

Detalii

Cel mai bun film de lungmetraj la Premiile Gopo2020 este LA GOMERA!

Radu Cosașu

omagiat la GOPO, alături de Cristina Ionescu​

OPT motive - partener media, la Gopo

Touch Me Not - 9 nominalizări la GOPO(Gabi Suciu)

Recomandată de Doina RUȘTI. Ed Litera

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Care Santos –Seguiré tus pasos (Îți voi urma pașii)

Cine n-o cunoaște deja pe scriitoarea catalană, care a venit în Romania și ne-a atras cu „Poftă de ciocolată”, cu „Tot binele și tot răul” și cu „Încăperi ferecate”? Ei bine, ea sărbătorește 25 de ani de carieră prin publicarea unui nou roman: „Seguiré tus pasos” (pe care l-a tradus singură din catalană în spaniolă). Este autoironică și își prezintă cartea astfel: „Încă un volum despre Războiul Civil? Ce lene.” Dar apoi ne convinge că nu e doar despre asta, e despre consecințe și despre ce facem cu memoria: alegem să ne amintim sau să uităm? Personajele ei formează două tabere: unii spun hai odată să uităm trecutul, alții se opun și vor să-l aibă alături. Romanul are trei direcții: aflarea adevărului despre ce s-a întâmplat în vremurile alea, prezentul, și viața ascunsă a celor apropiați. Scopul ei, o afirmă cu patos, e ca cititorul să nu lase cartea din mână.

Alexandra NICULESCU

Dieu en personne, de Marc-Antoine Mathieu

Și dacă Dumnezeu chiar ar veni, în persoană, pe pământ? Va fi recunoscut sau va sfârși la fel ca Fiul său? Cu siguranță, nimeni nu-i va mai împlânta piroane în palme, dar violența mass mediei nu o echivalează pe cea a unei răstigniri ca la carte? Romanul grafic al lui Marc-Antoine Mathieu este un exercițiu inteligent și incomod de punere la zid a meschinăriei umane care, de fapt, doar pretinde că se află în căutarea unei certitudini epifanice. Zeii există, chiar și pentru omul modern, dar cel mai bine ar trebui să stea acolo unde le e locul: ascunși în cer sau în paginile scripturilor.

Andrei Șerban

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

sub noaptea oranj mă aplec

prin fumul țigării de foi

cu tălpile-o să vin, o să trec

prin urme mai vechi și mai noi.

(Mihai ENE)

Recomandări OPTm

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Noutăți

Ed. LITERA

Roman contemporan românesc

Anul BEETHOVEN

Bogdan Tănase despre antologia lui Freeman

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a,

- se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Adrian Jicu, Baricada de hârtie

Baricada de hârtie, recenta apariție editorială a lui Adrian Jicu, este o carte care include o serie de cronici literare și recenzii selectate din perspectiva unui critic riguros, dar care în același timp are capacitatea de a se detașa suficient, atât cât e necesar, pentru o privire cât mai obiectivă asupra a ceea ce are de analizat. Este limpede că dicțiunea ideilor e importantă pentru Adrian Jicu, un autor care chiar e preocupat să scoată în evidență latura stringentă a textului literar. De asemenea, volumul e structurat foarte bine: autorul alege încă din debutul cărții să configureze câteva profiluri literare de scriitori, după care continuă cu trei capitole pe parcursul cărora scrie cronică literară propriu-zisă, sub lupa sa intrând cărți de proză, poezie sau critică și eseu. Ceea ce ne bucură este faptul că autorul cărții se apleacă și asupra unor traduceri. De remarcat sunt eforturile susținute ale lui Adrian Jicu pentru claritate și coerență, fraza sa demostrând nu atât o îndreptare spre sine, ci, mai ales, către celălalt, pe care vrea să îl apropie de anumiți autori, de textele lor, pe care și le explică și ni le explică, și nu oricum, cu o dezinvoltură proprie. Prin urmare, avem o carte cu toate ingredientele necesare, cu formulări suple și exacte, de o certă savoare. Fără doar și poate, Baricada de hărtie este un volum necesar spațiului literar mioritic, salvând întrucâtva fața lezată a criticii de întâmpinare de la noi. Și, da, într-adevăr, cum afirmă chiar autorul, „aceste cronici schițează o imagine, parțială și subiectivă, a literaturii actuale, dar și un autoportret”.

Adrian Jicu, Baricada de hârtie, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2020

Alexandru Ovidiu Vintilă

Copyright © optmotive.ro

Echipa