Gadfly

Mihai BUZEA - Gânduri de scriitor - nr. 19 / 29 iunie, 2020

N-aș recomanda nimănui spre lectură romanul Gadfly in Russia al lui Alan Sillitoe; e prea lung și pare fără poantă, fără catch. E doar o aparență, dar nu asta vreau să spun aici și acum, ci cu totul altceva: pentru mine, ca vechi fan Sillitoe, acest ultim roman al său mi-a oferit o cheie de înțelegere a Duminicii Orbului și a ceea ce a urmat după aceea – iar ceea ce-a urmat a contat pentru noi toți, pentru absolut toți, fiindcă ne-a furat zece ani din viață. Acum, de când cu pandemia și cu lupta celor bolnavi (și a personalului medical, desigur) cu timpul, parcă pricepem altfel cât de importantă e fiecare zi de viață, fiecare oră. Dar zece ani?!

Personajul lui Sillitoe – pe care, fatalitate!, îl cheamă chiar Alan Sillitoe – își cumpără o mașină, își lasă acasă soția și copilul (care are vârsta de azi a fiică-mii) și pleacă brambura pe Continent, ceea ce mi-aș dori și mie, dacă n-aș fi deja pe Continent. O ia prin nord, prin Scandinavia, trece din Finlanda în URSS, traversează de la Leningrad (!) la Cernăuți, intră în România pe la Vadu Siret, doarme o noapte la Pasul Fântânele și iese din țară a doua zi, seara, ca să înnopteze la Belgrad. Ce se întâmplă mai departe în cartea asta e treaba fanilor Sillitoe.

România îl interesează pe autor cum mă interesează pe mine Republica Malawi, adică mai deloc spre absolut deloc; ca să folosesc o expresie devenită amuzantă prin repetare, dacă mă-ntreabă cineva: „Mihăiță, tu știi unde-i Republica Malawi?”, eu răspund standardizat: „Nu știu – dar nici nu mă interesează”.

Alan Sillitoe, ca om de stânga, ca britanic cu convingeri comuniste, este fascinat de URSS, dar în privința micilor state-satelit ale Uniunii nu manifestă niciun dram de interes. N-o spune nicăieri, o poți citi însă printre rânduri:

„Dacă prăpădiții ăștia erau buni de ceva, ar fi făcut și ei parte din măreața Uniune Sovietică, locul unde se scrie Istoria”.

Mai spre bătrânețe, Sillitoe și-a revizuit oleacă părerile, dar acum suntem spre sfârșitul anilor ’60, înainte ca Armata Roșie să invadeze Cehoslovacia.

Cum apare România în carte? Ca o țară relaxată. Nu găsesc alt cuvânt, dar ăsta cred că e suficient: vameșii români sunt relaxați, milițienii de la „Rutieră” sunt relaxați, recepționera de la hotel este relaxată, chelnerița la fel. Nimeni nu-l bagă-n seamă, nimeni nu se ține gaia-mațu după el, nimeni nu-l privește chiorâș ca „străin, probabil spion”, cum i se întâmplase peste tot în URSS, deși călătorea însoțit de un băiat de la „organe”, un așa-numit mamka (un georgian, un anume Georgy Andjaparidze, despre a cărui carieră s-ar putea scrie un roman în sine – nici asta nu-i o idee rea, poate-l scriu eu). Oamenii din România i se par mai puțin săraci decât cei din URSS, șoselele – ceva mai bune, iar hrana cu mult mai bună.

Poate că pasajele astea din cartea lui Sillitoe ar putea deschide generației mele o fereastră spre înțelegere. Ne-am petrecut ultimul deceniu al mileniului trecut certându-ne pe politică cu părinții noștri. Ei votau ceva, noi votam opusul. Ei ne certau că suntem proști, noi îi certam că sunt proști. Noi știam exact ce voiam: o Țară ca Afară. Ei știau exact ce voiau: o Țară ca Atunci (1964-1971). Și ei, și noi voiam o țară relaxată, doar că noi aveam în minte 1982-1989 când spuneam „comunism”; asta cunoscuserăm în mod direct, nu altceva. Ei cunoscuseră altceva. Îl voiau înapoi.

După mine, important pentru generația mea nu e atât să înțeleagă (și dacă înțelege, ce? Acum e prea târziu. Nu mai avem cu cine ne certa), cât să nu comită exact aceeași greșeală. Indiferent ce ne așteaptă de acum încolo, după boleșnița asta și re-sărăcirea care-i va urma, să visăm la frumosul nostru trecut este pierdere de vreme. Paranteză: „frumosul” nostru trecut a început după Criză și s-a terminat la COVID; am închis paranteza. Citindu-l pe Sillitoe, îmi spun că trecutul e-o carte citită de toată lumea: o poți răsfoi când ai chef, dar n-o mai poți vinde. Nu la librărie.

Post scriptum: precizez, de dragul cititorului de limbă română, că „gadfly” se traduce de obicei prin „tăun”, ceea ce este foarte frumos, foarte misterios, foarte aventuros și foarte romantic. Dar dihania în sine este Tabanus abdominalis, iar țăranii din toată lumea asta o numesc „muscă de cal” (horsefly) și o urăsc de moarte, absolut de moarte, pentru că e-o nenorocire pe capul vitelor și oamenilor. Sunt de la țară, știu ce vorbesc: în zilele umede și călduroase, muștele de cal sunt atât de însetate de sânge, că munca la câmp devine practic imposibilă. Și oamenii, și caii (sau bivolițele) ar trebui să-și petreacă timpul apărându-se de ele în loc să lucreze. Pentru mine, „gadfly” n-are nimic romantic, iar alăturarea dintre „gadfly” și „Russia” dă unul dintre cele mai bune titluri imaginabile în limba engleză. Și, bunînțeles, cel mai bun titlu al lui Sillitoe – dar, repet, doar pentru mine!

Mihai BUZEA

Mihai Buzea (n. 1971), reporter la Cațavencii, licențiat în filologie, s-a făcut cunoscut și prin romanele Gastarbeiter (2017), Jimmy (2018), Recrutorii (2019). Umorul, miza socială, alunecările satirice, dar și o anumită poezie în construcția biografiilor ficționale fac din Mihai Buzea unul dintre prozatorii remarcabili ai literaturii contemporane.

Scriitori și creatori de ficțiuneOpinii și ideiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopolitePoemele săptămâniiIstorii subiectiveDebutTraduceriTOPURIArhivă

Noua Literatură

Iulia PANĂ lasă poezia pentru proză. Proiectatul ei roman vine cu o viziune mult diferiră de textele sale poetice.

Tributară doar aparent atmosferei chick lit americane, proza semnată de Iulia PANĂ este, de fapt, un torent cinic de panseuri și imagini cartoonish. Cu umor și (auto)ironie, autoarea malaxează tipologiile mitologice ale formulei hollywoodiene happily ever after într-un construct ficțional fluid și antrenant, ce atacă în răspăr clișeele brevetate de comediile romantice. Fragmentul din Rezidența, pe care îl prezentăm azi la rubrica Noua literatură, promite, însă, nu numai un biopic fictiv catchy și glossy, ci și un dezmăț imagistic gore.

Altfel spus, Abigail Samsonite este un fel de Bridget Jones, asta dacă jurnalul celebrului personaj britanic ar fi rescris de un Chuck Palahniuk.

Andrei ȘERBAN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Craiova​ de ieri, 1927-1947

(album)

de Mircea Georgescu, Mihai Muraretu, Lucian Purcaru. Ed. Argonaut

Recomandată de Cristina BOGDAN

N O U T Ă Ț I

Gala Premiilor GOPO, 29 iunie, la Verde Stop Arena

Detalii

Cel mai bun film de lungmetraj la Premiile Gopo2020 este LA GOMERA!

Radu Cosașu

omagiat la GOPO, alături de Cristina Ionescu​

OPT motive - partener media, la Gopo

Touch Me Not - 9 nominalizări la GOPO(Gabi Suciu)

Recomandată de Doina RUȘTI. Ed Litera

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Care Santos –Seguiré tus pasos (Îți voi urma pașii)

Cine n-o cunoaște deja pe scriitoarea catalană, care a venit în Romania și ne-a atras cu „Poftă de ciocolată”, cu „Tot binele și tot răul” și cu „Încăperi ferecate”? Ei bine, ea sărbătorește 25 de ani de carieră prin publicarea unui nou roman: „Seguiré tus pasos” (pe care l-a tradus singură din catalană în spaniolă). Este autoironică și își prezintă cartea astfel: „Încă un volum despre Războiul Civil? Ce lene.” Dar apoi ne convinge că nu e doar despre asta, e despre consecințe și despre ce facem cu memoria: alegem să ne amintim sau să uităm? Personajele ei formează două tabere: unii spun hai odată să uităm trecutul, alții se opun și vor să-l aibă alături. Romanul are trei direcții: aflarea adevărului despre ce s-a întâmplat în vremurile alea, prezentul, și viața ascunsă a celor apropiați. Scopul ei, o afirmă cu patos, e ca cititorul să nu lase cartea din mână.

Alexandra NICULESCU

Dieu en personne, de Marc-Antoine Mathieu

Și dacă Dumnezeu chiar ar veni, în persoană, pe pământ? Va fi recunoscut sau va sfârși la fel ca Fiul său? Cu siguranță, nimeni nu-i va mai împlânta piroane în palme, dar violența mass mediei nu o echivalează pe cea a unei răstigniri ca la carte? Romanul grafic al lui Marc-Antoine Mathieu este un exercițiu inteligent și incomod de punere la zid a meschinăriei umane care, de fapt, doar pretinde că se află în căutarea unei certitudini epifanice. Zeii există, chiar și pentru omul modern, dar cel mai bine ar trebui să stea acolo unde le e locul: ascunși în cer sau în paginile scripturilor.

Andrei Șerban

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

sub noaptea oranj mă aplec

prin fumul țigării de foi

cu tălpile-o să vin, o să trec

prin urme mai vechi și mai noi.

(Mihai ENE)

Recomandări OPTm

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Noutăți

Ed. LITERA

Roman contemporan românesc

Anul BEETHOVEN

Bogdan Tănase despre antologia lui Freeman

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a,

- se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Adrian Jicu, Baricada de hârtie

Baricada de hârtie, recenta apariție editorială a lui Adrian Jicu, este o carte care include o serie de cronici literare și recenzii selectate din perspectiva unui critic riguros, dar care în același timp are capacitatea de a se detașa suficient, atât cât e necesar, pentru o privire cât mai obiectivă asupra a ceea ce are de analizat. Este limpede că dicțiunea ideilor e importantă pentru Adrian Jicu, un autor care chiar e preocupat să scoată în evidență latura stringentă a textului literar. De asemenea, volumul e structurat foarte bine: autorul alege încă din debutul cărții să configureze câteva profiluri literare de scriitori, după care continuă cu trei capitole pe parcursul cărora scrie cronică literară propriu-zisă, sub lupa sa intrând cărți de proză, poezie sau critică și eseu. Ceea ce ne bucură este faptul că autorul cărții se apleacă și asupra unor traduceri. De remarcat sunt eforturile susținute ale lui Adrian Jicu pentru claritate și coerență, fraza sa demostrând nu atât o îndreptare spre sine, ci, mai ales, către celălalt, pe care vrea să îl apropie de anumiți autori, de textele lor, pe care și le explică și ni le explică, și nu oricum, cu o dezinvoltură proprie. Prin urmare, avem o carte cu toate ingredientele necesare, cu formulări suple și exacte, de o certă savoare. Fără doar și poate, Baricada de hărtie este un volum necesar spațiului literar mioritic, salvând întrucâtva fața lezată a criticii de întâmpinare de la noi. Și, da, într-adevăr, cum afirmă chiar autorul, „aceste cronici schițează o imagine, parțială și subiectivă, a literaturii actuale, dar și un autoportret”.

Adrian Jicu, Baricada de hârtie, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2020

Alexandru Ovidiu Vintilă

Copyright © optmotive.ro

Echipa