Dorința – Mathias Énard

În 2008, Mathias Énard (căruia i-a dispărut accentul în versiunea românească a volumelor sale) a publicat un roman de 500 de pagini, Zone, scris dintr-o singură frază, iar în 2015 a câștigat Goncourt-ul cu volumul Busola. În prezent predă la Barcelona.

Dorința nu e roman, nu e nuvelă, nu e povestire, eu spun că e un fel de suflu sau val cald plin de muzică. Chiar prima pagină prefigurează întreg subiectul: simplu, cel mai simplu, o poveste de dragoste, doi bărbați și o femeie, și consecințele ei. Este o poveste a simțurilor, a imaginilor și a culorilor. După prima citire, te încrunți și zici: ce-a fost asta? Sau: gata? Sau: asta-i tot? Dar dacă îi dai o nouă șansă, îți dă și ea.

Ne place când suntem lăsați să întrezărim detalii dintr-o lume pe care n-o cunoaștem: aici, nu este doar Veneția (văzută de Antonio și percepută de Amerigo), este și lumea atelierului de gravură, cu site, coli de hârtie, pupitre, plăci de cupru, lupe, poansoane, sticle, prese și șevalete, dar și a căminului (Ospedale) în care trăiesc cei abandonați de mici.

Este o odă adusă Veneției, iar Mathias Énard e generos și ne arată tot ce-a aflat el despre oraș și cum și l-a imaginat în trecut, la 1750. E de ajuns scena de deschidere, în care Amerigo apare cu o fată tânără, Camilla, la atelierul de gravură unde Antonio este ucenic, ca să ne dăm seama de ce va urma. Nu este o înfruntare între doi rivali, este o luptă absurdă, în care câștigătorul nu are niciun merit, trofeul (femeia) îi este acordat chiar de adversar.

Povestea lui Amerigo este foarte blurată și ocolită și amânată, înțelegem destul de târziu că percepe realitatea fără a putea vedea. Prin prisma lui ne este prezentat și căminul (Ospedale) în care trăiesc el, Camilla și alte fete, dintre care majoritatea devin cântărețe, instrumentiste, profesoare, stele ale muzicii venețiene:

„culoare lungi, pline de miros de cărbune, de ceară, de lumânări abia stinse, de tămâie și de miasma lagunei de dincolo de ferestre – mirosul apei, rece, sărat și vegetal, se împreuna cu valuri de note muzicale, arpegii, game, melodii emise de toate instrumentele posibile sau aproape toate”.

Lui Énard îi place să sară de la un spațiu la altul, să ne îmbibe cu toate mirosurile. După cămin, este rândul atelierului. Ne este oferită o lecție prin care să cunoaștem toate procesele de gravură, pe care fie le luăm ca pe o rutină împovărătoare, fie ca pe un exercițiu de măiestrie pentru a ajunge la o operă artistică:

„manevra presa, apoi scotea din ea foaia proaspăt acoperită de cerneală și o punea cu atenție pe uscător, cerneluia din nou placa, o presa, întorcea roata și separa, cu un zgomot ușor de aspirație sau de rupere, hârtia de metal și verifica dacă imprimarea era satisfăcătoare, fluierând în tot acest timp o arie la modă.”

Este ianuarie și tânărul Antonio vrea să găsească un sens, ceva frumos la care să se gândească și doar Camilla poate „să aducă puțină căldură iernii”. Deși dă impresia unui băiat timid și inocent, foamea și dorința lui cresc sunt tot mai puternice, așa că el nu stă pe gânduri și fuge (cât se poate fugi cu o gondolă în Veneția) la Ospedale să o asculte pe fată cântând.

Instrumentul Camillei este ales special: viola d’amore – numai denumirea și te face să visezi, să-ți imaginezi tot felul de lucruri. Aici Énard încearcă să ne dea o explicație a originii violei d’amore, dar, de fapt, totul este incert. Venețienii cred că vine de la viola maură, iar Camilla are teoria ei:

„era numită așa pentru vocea ei atât de suavă, pentru sunetul atât de dulce, că putea să te facă să te îndrăgostești nebunește, într-o clipită, de oricine cânta la instrument”.

Poate că ideea ei n-are nimic de-a face cu realitatea, instrumentele își capătă numele după alte criterii, dar ce alege tânăra să creadă ne arată natura ei înclinată spre romantism. Melodia se propagă prin toate coridoarele și mai departe, se reflectă în apă și răsună până la Palatul Dogilor.

Pasiunea pentru un instrument (vioară) și stăpânirea lui la perfecție de către o femeie îmi amintește fără să vreau de eroina lui Ian McEwan din Pe plaja Chesil, Florence. Dar îngemănarea nu merge prea departe, pentru că, totuși, Camilla nu e chiar un personaj puternic conturat, fiind un instrument pentru ca scriitorul să vorbească despre Veneția, despre muzică, gravură și dragoste.

Unele cărți – ca Dorința – au ceva, nu magic, sună prea banal și neclar, dar te trezești că citești, sunt lucruri simple, pricepi, poate chiar se repetă un pic, și deodată simți că se ridică un fel de ceață de pe rânduri și ajungi să înțelegi mai mult decât ce ar însemna cuvintele și frazele ordonate frumos, unele după altele.

Duetul Camilla-Amerigo (viola d’amore și viola da gamba) este, de fapt, un act erotic, iar cei doi pun în muzică toată pasiunea și fantezia:

„Viola d’amore are o umbră în voce, un văl de o finețe unică, pe care Amerigo îl simțea răspândindu-i-se ușor, aproape lichid, în mâini, pe ceafă, pe față, în pântec, iar această tafta rotitoare era textura pielii Camillei, mătasea buzelor ei, mângâierea degetelor ei, pe care el nu avea s-o simtă nicicând altfel decât prin sunetul violei”.

Mai apare un personaj, încet-încet, ca și cum ar da ușor o draperie la o parte și s-ar descoperi: Maestrul lui Antonio, care are rolul de a ne prezenta alte cotloane ale orașului, unde se caută doar plăceri: jocuri de cărți și femei.

Deși Dorința este în sine o poveste de dragoste, majoritatea capitolelor încep cu câte o fațetă a Veneției:

„e o vrăjitoare minunată, o otravă dulce, un flaut mortal, patria minciunilor și a comerțului, a stafidelor din Corfu, a mătăsurilor, a pieței Rialto, a corăbiilor care pot fi văzute descărcând pe Riva, a palatelor și a bogățiilor, a mirodeniilor, a soldaților, a teritoriilor îndepărtate, a intrigilor, a plânsetelor”.

Maestrul crede că știe cel mai bine ce înseamnă orașul și întreaga carte e o încercare de a da niște lucruri știute la o parte și de a capta o esență care scapă, de fapt, tuturor. Deși pare un personaj superficial, înclinat exclusiv spre plăcere, Maestrul e cel care ne arată după ce tânjește sufletul fiecăruia, fie că are curajul s-o recunoască sau nu: „frivolitatea jocurilor carnavalești era ceea ce îl tulbura pe Maestru – absența unei iubiri reale și puternice”.

Antonio ajunge dintr-o (aparentă) confuzie în loja secretă din Ospedale, o ascultă pe Camilla cântând și experimentează primele dorințe:

„sentimentul de putere pe care îl trăia, forța intimității furate și, mai presus de toate, nețărmurita frumusețe a Camillei aveau sa-l transforme pentru totdeauna”.

Acum, să spun? Să nu spun? Ar fi elegant să n-o fac, deci o să mă avânt: mi se pare că i s-a făcut o nedreptate cărții prin neexplicarea multor termeni. Există o suită de cuvinte frumoase, melodioase, care mângâie și de care te atașezi, chiar dacă n-ai chef să le cauți singur în dicționare și deci habar n-ai ce vor să zică, doar le intuiești sensul, cum se zice. Ar cam fi fost, deci, nevoie de niște note de subsol care să ne explice (nouă, celor necunoscători, evident) ce înseamnă sottoportego, zanni, galani, traghetto, mezzo-tinto, intaghioul, campiello, bauta, fondachi.

Fiecare personaj își face treaba și reușește să mai potrivească o piesă în puzzle-ul orașului, iar Amerigo este cel care ține ultima piesă, dar, înainte de-a o lăsa să cadă în locul potrivit, ne mai poartă o dată prin trăsăturile orașului:

„Veneția lui Amerigo înseamnă melodia seacă ce reverberează din parchetul azilului, parfumul algelor moarte de pe canal, vântul de primăvară de la San Marco, țipetele marinarilor, cântecele brutarilor care umplu ferestrele de mirosul pâinii, tămâia slujbei, ceara, miasmele de vin ale petrecăreților de după un banchet, zgomotul făcut de acqua alta în noiembrie, aroma ei de stropi și scufundare, sunetul, gustul limbii, venețiana amuzantă și lejeră”.

Alexandra NICULESCU

Prozatoare, autoarea volumelor Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014), Alexandra are o specializare în cultură spaniolă și publică în mod frecvent proză scurtă, cea mai recentă apariție fiind în antologia Literomania de proză scurtă (2019).

Noua Literatură

Iulia PANĂ lasă poezia pentru proză. Proiectatul ei roman vine cu o viziune mult diferiră de textele sale poetice.

Tributară doar aparent atmosferei chick lit americane, proza semnată de Iulia PANĂ este, de fapt, un torent cinic de panseuri și imagini cartoonish. Cu umor și (auto)ironie, autoarea malaxează tipologiile mitologice ale formulei hollywoodiene happily ever after într-un construct ficțional fluid și antrenant, ce atacă în răspăr clișeele brevetate de comediile romantice. Fragmentul din Rezidența, pe care îl prezentăm azi la rubrica Noua literatură, promite, însă, nu numai un biopic fictiv catchy și glossy, ci și un dezmăț imagistic gore.

Altfel spus, Abigail Samsonite este un fel de Bridget Jones, asta dacă jurnalul celebrului personaj britanic ar fi rescris de un Chuck Palahniuk.

Andrei ȘERBAN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Craiova​ de ieri, 1927-1947

(album)

de Mircea Georgescu, Mihai Muraretu, Lucian Purcaru. Ed. Argonaut

Recomandată de Cristina BOGDAN

N O U T Ă Ț I

Gala Premiilor GOPO, 29 iunie, la Verde Stop Arena

Detalii

Cel mai bun film de lungmetraj la Premiile Gopo2020 este LA GOMERA!

Radu Cosașu

omagiat la GOPO, alături de Cristina Ionescu​

OPT motive - partener media, la Gopo

Touch Me Not - 9 nominalizări la GOPO(Gabi Suciu)

Recomandată de Doina RUȘTI. Ed Litera

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Care Santos –Seguiré tus pasos (Îți voi urma pașii)

Cine n-o cunoaște deja pe scriitoarea catalană, care a venit în Romania și ne-a atras cu „Poftă de ciocolată”, cu „Tot binele și tot răul” și cu „Încăperi ferecate”? Ei bine, ea sărbătorește 25 de ani de carieră prin publicarea unui nou roman: „Seguiré tus pasos” (pe care l-a tradus singură din catalană în spaniolă). Este autoironică și își prezintă cartea astfel: „Încă un volum despre Războiul Civil? Ce lene.” Dar apoi ne convinge că nu e doar despre asta, e despre consecințe și despre ce facem cu memoria: alegem să ne amintim sau să uităm? Personajele ei formează două tabere: unii spun hai odată să uităm trecutul, alții se opun și vor să-l aibă alături. Romanul are trei direcții: aflarea adevărului despre ce s-a întâmplat în vremurile alea, prezentul, și viața ascunsă a celor apropiați. Scopul ei, o afirmă cu patos, e ca cititorul să nu lase cartea din mână.

Alexandra NICULESCU

Dieu en personne, de Marc-Antoine Mathieu

Și dacă Dumnezeu chiar ar veni, în persoană, pe pământ? Va fi recunoscut sau va sfârși la fel ca Fiul său? Cu siguranță, nimeni nu-i va mai împlânta piroane în palme, dar violența mass mediei nu o echivalează pe cea a unei răstigniri ca la carte? Romanul grafic al lui Marc-Antoine Mathieu este un exercițiu inteligent și incomod de punere la zid a meschinăriei umane care, de fapt, doar pretinde că se află în căutarea unei certitudini epifanice. Zeii există, chiar și pentru omul modern, dar cel mai bine ar trebui să stea acolo unde le e locul: ascunși în cer sau în paginile scripturilor.

Andrei Șerban

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

sub noaptea oranj mă aplec

prin fumul țigării de foi

cu tălpile-o să vin, o să trec

prin urme mai vechi și mai noi.

(Mihai ENE)

Recomandări OPTm

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Noutăți

Ed. LITERA

Roman contemporan românesc

Anul BEETHOVEN

Bogdan Tănase despre antologia lui Freeman

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a,

- se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Adrian Jicu, Baricada de hârtie

Baricada de hârtie, recenta apariție editorială a lui Adrian Jicu, este o carte care include o serie de cronici literare și recenzii selectate din perspectiva unui critic riguros, dar care în același timp are capacitatea de a se detașa suficient, atât cât e necesar, pentru o privire cât mai obiectivă asupra a ceea ce are de analizat. Este limpede că dicțiunea ideilor e importantă pentru Adrian Jicu, un autor care chiar e preocupat să scoată în evidență latura stringentă a textului literar. De asemenea, volumul e structurat foarte bine: autorul alege încă din debutul cărții să configureze câteva profiluri literare de scriitori, după care continuă cu trei capitole pe parcursul cărora scrie cronică literară propriu-zisă, sub lupa sa intrând cărți de proză, poezie sau critică și eseu. Ceea ce ne bucură este faptul că autorul cărții se apleacă și asupra unor traduceri. De remarcat sunt eforturile susținute ale lui Adrian Jicu pentru claritate și coerență, fraza sa demostrând nu atât o îndreptare spre sine, ci, mai ales, către celălalt, pe care vrea să îl apropie de anumiți autori, de textele lor, pe care și le explică și ni le explică, și nu oricum, cu o dezinvoltură proprie. Prin urmare, avem o carte cu toate ingredientele necesare, cu formulări suple și exacte, de o certă savoare. Fără doar și poate, Baricada de hărtie este un volum necesar spațiului literar mioritic, salvând întrucâtva fața lezată a criticii de întâmpinare de la noi. Și, da, într-adevăr, cum afirmă chiar autorul, „aceste cronici schițează o imagine, parțială și subiectivă, a literaturii actuale, dar și un autoportret”.

Adrian Jicu, Baricada de hârtie, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2020

Alexandru Ovidiu Vintilă

Copyright © optmotive.ro