OPTm
nr. 82

Colum McCann: Transatlantic

Cartea a fost scrisă în 2013, deci cu destul timp înainte de Apeirogon (2020), dar eu le-am citit în ordine inversă, după cum au apărut în română. Povestea a doi aviatori în 1919, Alcock și Brown, care vor să traverseze oceanul pentru prima dată, cu un bombardier modificat, aparatul Vimy, se continuă cu povestea lui Douglass, sclavul fugit din America, ce ajunge scriitor și ține conferințe în Irlanda, și cu povestea senatorului George Mitchell care mediază acordul de pace dintre Anglia si Irlanda de Nord. Trei povești care par că nu au nimic în comun, pot fi chiar trei proze scurte, dar încep să se lege încet, prin destinul lui Lily, servitoarea casei în care e primit Douglass, și de aici McCann se hotărăște spre ce se îndreaptă cartea lui: spre patru generații de femei care încearcă să iasă din liniile impuse de societate.

Lily pleacă din Irlanda și ajunge să conducă afacerea cu gheață a soțului, în America, deși nu învață niciodată să scrie sau să citească. Fiica ei, Emily, devine ziaristă după ce ani de zile scrie articole semnate de amantul și șeful ei. Nepoata lui Lily, Lottie, este fotografă și se descurcă perfect la tenis. Străneapoata lui Lily, Hannah, își arată personalitatea și la bătrânețe, în lupta cu băncile și funcționarii lor.

Cine îl cunoaște pe McCann din Apeirogon, recunoaște aici mici indicii ale scrisului lui viitor și pasiunea pentru cercetare, pentru adâncirea în istorie, în câte o istorie, în câte un destin. De aici vedem și că simte nevoia să scrie despre păsări, despre semnificația lor și despre zbor.

El alege să vorbească mai tot timpul la persoana a treia, ca un istoric, ca un observator, mai puțin în ultima parte: pentru Hannah preferă persoana întâi, și suntem dintr-o dată mai aproape de ea decât de toate celelalte personaje.

Să revin puțin la povestea inițială, a celor doi aviatori: aici McCann reușește să prindă exact emoția oamenilor în fața necunoscutului - un aparat de zbor care să traverseze un ocean era o noutate și crea multă așteptare și curiozitate: o să reușească sau nu -, dar mai ales știe să capteze senzațiile celor doi tineri piloți:

„Sunt cât se poate de conștienți că ar putea să surzească zburând așa, că huruitul s-ar putea pripăși pe vecie în interiorul lor, că trupurile lor ar ajunge să-l poarte ca niște gramofoane umane, că și dacă vor izbuti să ajungă pe cealaltă parte, acesta va stărui în ei, într-un fel, pentru totdeauna; lipsă de vizibilitate. 2150 de metri. Zburăm doar la ghici.”

Sclavul eliberat (mai întâi evadat), Douglass, este un personaj puternic (cum îi plac lui McCann personajele), care unește masele pentru o cauză, care devine o voce pentru toți, care e în stare să întoarcă pe dos o întreagă ordine. Scriitorul îl folosește și pentru a da glas străinului care vede Irlanda, la 1845, și se izbește de sărăcie și foamete și copii abandonați:

„Era destulă mâncare în țarâ cât să hrănească de trei sau patru ori întreaga Irlanda, a zis. Doar că era trimisă în India, în China, în Indiile de Vest. Imperiul era sleit.”

M-am tot întrebat ce e cu povestea lui George Mitchell, al doilea om ca putere în America, de ce a ținut McCann să vorbească despre negocierile de pace, care este totuși legătura cu restul cărții. Indiciul este întâlnirea întâmplătoare cu Lottie, bătrână acum, pe un teren de tenis. Lottie - fiica lui Emily, nepoata lui Lily, cea care și-a văzut de viața ei, dar într-un colț al memoriei a păstrat întotdeauna fascinația pentru sclavul scriitor pe care l-a servit și căruia i-a pregătit cada și de care a dat pe scări și care însă aproape nu a recunoscut-o când s-au întâlnit în altă casă. Mitchell încearcă el însuși să înțeleagă despre ce e vorba, ce vor unii de la alții:

„Nu e nimic de obținut din Nord: nici petrol, nici teritoriu, teatrul de păpuși Negociem Pacea.(...) Ideea însăși a procesului de pace e, pentru cei mai mulți, sentimentală.”

Poate nu toți cititorii vor descoperi amănuntul ăsta, dar există o asemănare între Mitchell și Douglass: ei sunt amândoi capabili să schimbe lucrurile, sunt modele pentru mulțimi întregi, sunt soți și tați fericiți care-și văd de familie și de treabă, și totuși amândoi au ocaziile lor de flirt și de dragoste interzisă. Și la fel există un detaliu, mult mai pronunțat de data asta, și care apare de-a lungul cărții: ceaiul. Da, ceaiul, el unește personaje și ani, toți au învățat cum se bea, și aproape fiecărui personaj îi vine rândul să bea sau să toarne niște ceai.

Deși nu are în spate munca, experiența, stilul, structura și finețea din Apeirogon, Transatlantic vorbește despre lucruri importante, ca sclavia, situația femeii, război și pace, și mai ales despre personalități care luptă, cum este și Hannah, strănepoata lui Lily și mama lui Tomas, pentru că așa se definește cel mai bine, ea rămâne mama lui cu mulți ani după ce îl pierde, toată existența ei continuă să se învârtă în jurul băiatului, deși pare că poate să-i vadă și defectele, deși învăluite în dragoste:

„Cam lenevior Tomas al nostru, niciodată n-avea să fie el cel care să zguduie lumea din temelii, dar mie îmi era prea de-ajuns și așa.”

Din personaj inexistent pe parcursul întregii cărți, dă buzna spre final și acaparează toată atenția, lasă toate celelalte personaje în urmă și-n umbră, și arată că deși nu face nimic spectaculos reușește să ne intereseze prin voința ei, prin îndrăzneala și încăpățânarea ei. Pare o femeie banală, cea mai puțin convingătoare din șirul de femei din familia ei, pare cuminte și la locul ei, dar aflam că până și ea a avut momentele ei:

„Am avut, de-a lungul anilor, mai multe aventuri amoroase, cele mai multe în pripă, agitate și, sincer vorbind, deprimante. O întâlnire în parcare, momente furate într-o toaletă la clubul de golf, cabina strâmtă a unui iaht peticit. Mai toți bărbații, se părea, doreau să-și pigmenteze viața trișând un pic.”

LITERA, 2021

Alexandra NICULESCU

Prozatoare, autoarea volumelor Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014), Alexandra are o specializare în cultură spaniolă și publică în mod frecvent proză scurtă, cea mai recentă apariție fiind Kyparissia (Litera, 2020).

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Cristi NEDELCU, povestitor bun, autorul unui roman bine primit de public (Cimitirul trandafirilor), experimentează o povestire în linia distopiilor orwelline, cu elemente care amintesc de comunismul românesc al anilor 80. Renunțând parțial la stilul alert, în favoarea prozei de relatare a detaliului, a fiecărui gest, plasează un subiect bun într-o expresie în mod voit dilatată.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Epic History, 2021

Recomandată de Doina Ruști

Scriitori la Terasa Karta, pe treptele Bibliotecii Naționale, București

Doina Ruști, Radu Găvan, Allex Trușcă - povestesc despre proza fantastică. Alături de ei - Cristina Bogdan, Adriana Titieni Irimescu, Maria Capelos, Cristina Toma, Gelu Diaconu, Carmen Mihaiu, Claudia Mărgărit, Diana Gavra și, ceva mai târziu, Lucian Mîndruță

 

Festivalul Internațional de Carte LITERA

 

CĂRȚI DE VACANȚĂ

 

Litera, 2020

Humanitas, 2021

Vremea

Recomandată de Cristina Bogdan

Un spectacol TNB

Un proiect studențesc, coordonat de Eugen Istodor

Premiul TIFF/2021

Philipp Yuryev, The Whaler Boy (Vânătorul de balene

Scriitori români

Copyright © optmotive.ro