Colm Tóibín (n.1955) este un romancier, poet, dramaturg, jurnalist și critic literar irlandez, profesor la Columbia University și cancelar al Liverpool University, ale cărui opere literare au fost distinse de-a lungul timpului cu numeroase premii internaționale. Cel mai recent roman al său, Magicianul, apărut în 2021 și tradus în limba română de Mihnea Gafița (Humanitas, 2022, colecția Raftul Denisei), a fost distins cu premiul britanic Rathbones Folio 2022. Declarată cea mai bună cartea a anului 2021 de Washington Post, Vogue, Wall Street Journal și Bloomberg Business Week, Magicianul este o biografie ficționalizată a familiei cunoscutului scriitor Thomas Mann. Întins pe 500 de pagini și redactat după 15 ani de documentare, romanul familiei Mann surprinde destinul membrilor ei pe parcursul a 64 de ani (1891-1955), fiind structurat în 18 capitole segmentate în funcție de orașul/țara/continentul în care se află Thomas, personajul principal, la momentul respectiv.

Coordonatele de bază ale textului, construit pe modelul Casei Buddenbrook, sunt reprezentate de: istoria familiei Mann (părinți, copii, nepoți), nucleele biografice ale marilor scrieri ale lui Thomas Mann, homosexualitatea reprimată a acestuia (laitmotiv), contextele socio-politice (din Germania – cele două Războaie Mondiale, revoluția socialistă, ascensiunea și prăbușirea nazismului, divizarea Germaniei), traseul exilului familiei, evocarea unor figuri emblematice din cultura și politica secolului XX (Gustav Mahler, Alma Mahler, Einstein, Strauss, soții Roosevelt, Agnes și Eugene Meyer, Brecht, Schoenberg), evenimente și personaje secondate de glosări pe marginea destinului Germaniei în lume, a rolului jucat de Statele Unite, dar și a influenței covârșitoare exercitate de Thomas Mann în cultură și, indirect/implicit, în politică.

Admirabila saga scrisă de Colm Tóibín începe la Lübeck, orașul natal al lui Thomas, în 1891, și acoperă, în primele capitole, copilăria și adolescența acestuia. Băiat retras, cu înclinații literare, mimând, de dragul tatălui său (comerciant bogat și senator sobru), interesul pentru afaceri, Thomas trăiește o perioadă mulțumitoare de început al vieții, sub îngrijirea unei mame mondene și nonconformiste, cu deschidere spre lectură, povești, petreceri și modă. Thomas este al doilea dintre cei cinci copii ai familiei, după Heinrich, fiul cel mare, și urmat de fiicele Lula și Carla și de mezinul Viktor. Moartea tatălui creează o ruptură în familie, mai ales prin decizia testmentară radicală a acestuia de a nu lăsa pe niciunul dintre fiii săi la conducerea afacerii. Thomas își va ficționaliza biografia, transfigurând-o în romanul Casa Buddenbrook (1901), care îi aduce notorietate (dar și reproșuri ale membrilor familiei care se regăsesc în roman) și-l va scoate din umbra fratelui său Heinrich, scriitor cu vederi de stânga, rămas credincios cauzei socialiste până la sfârșitul vieții.

Tinerețea lui Thomas este marcată și de câteva experiențe erotice, cum ar fi dragostea neconcretizată pentru Armin sau Paul Ehrenberg, dar și relația sexuală cu Willri, trăită în preajma majoratului. Căsătoria cu Katia Pringsheim, provenită dintr-o familie de "evrei grandioși", bogați și educați, pune capăt relațiilor homosexuale ale lui Mann, dar nu și fanteziilor, care se vor reflecta/transpune în povestiri (Moartea la Veneția, Sângele Wälsungilor), în jurnale și în lungi și repetate momente de contemplare pasivă a unor băieți tineri, blonzi, cu ochi albaștri. Legătura cu soția va fi una puternică și va dura până la sfârșitul vieții lui Mann, întărită de responsabilitate și de cultul familiei, dar nu în ultimul rând de o foarte bună comunicare. În absența Katiei, care pleacă la un moment dat la un sanatoriu la Davos (nucleu biografic al Muntelelui vrăjit – început în 1912 și publicat în 1924), Thomas se simte singur și copleșit, i se pare că toate evenimentele își pierd intensitatea și farmecul dacă nu le poate împărtăși cu ea. Personajul Katiei este construit prin îmbinarea de clasic și modern, ea este una dintre puținele femei care au studiat la științele la universitate (fiică de matematician, nepoată a scriitoarei feministe Hedwig Dohm), puternică și fermă, un spirit lucid, un reper pentru Thomas și un sprijin în cele mai dificile momente. Katia cunoaște înclinațiile erotice ale soțului, dar are în minte "pactul nerostit", anume acela ca niciunul dintre ei să nu pună vreodată familia în pericol. Fire cumpătată și rațională, Thomas își va domina contradicțiile și își va păstra echilibrul, de aici nefăcând excepție poziția sa politică oarecum ambiguă și greu asumabilă în declarații publice și oficiale împotriva naziștilor, ceea ce-l face să-și pună întrebarea dacă nu cumva e un om slab, fricos și interesat de confortul său mai mult decât de soarta Germaniei și a celor oprimați de regimul lui Hitler: "Până atunci, se considerase un ins excepțional, motiv pentru care nu voia să li se alăture disidenților. Era ceva ce Katia înțelegea, dar nu și Erika, nu Klaus, nici măcar Heinrich. Ei nu înțelegeau timiditatea. Pentru ei, limpezimea era numai una. Dar acelea, credea Thomas, erau vremuri de limpezime numai pentru minoritatea celor bravi; pentru toți ceilalți erau vremuri de confuzie. Iar el se număra printre ceilalți, într-un fel care nu-i dădea câtuși de puțin sentimentul mândriei, de astă-dată. Se înfățișa lumii ca un om cu principii, dar nu era, de fapt, decât un om slab – își dădea și el seama".

Cuplul Mann are șase copii, Erika, Klaus, Golo, Monika, Elisabeth și Michael, iar prozatorul nu-l neglijează pe niciunul, acordând spații generoase dezvoltării și evoluției fiecăruia în parte. Nu sunt trecute cu vederea nici tragediile de pe linie paternă, anume sinuciderea ambelor surori ale lui Thomas, Carla și Lula.

Reconstituirea contextelor sociale și politice prin care prozatorul surprinde transformările fundamentale ale secolului XX fac din Magicianul și un admirabil roman istoric, care opune unei Germanii tulburate și tarate figura compensatorie a unui spirit modern și democratic, întruchipat de Mann, rămas un exilat, un insular, un apatrid, chiar și după prăbușirea lui Hitler.

Revoluția socialistă (de tip sovietic) de la München (1918) este înăbușită în scurtă vreme, dar nu rămâne fără urmări (poeții socialiști Toller și Mühsam sunt persecutați, la fel și Heinrich și fiul Klaus al lui Thomas), iar preluarea puterii de către Hitler în 1933 determină familia Mann să ia drumul exilului, de teama represiunii naziste. Refugiați în Elveția, apoi în sudul Franței și ulterior în Statele Unite, membrii famililiei își împart existența între grijile față de cei afectați de regim (familia Katiei sau familia abandonată a lui Heinrich) și gloria adusă de traducerile în numeroase limbi ale romanelor lui Thomas și distincțiile primite de acesta (Premiul Nobel – 1929, doctoratul onorific la Harvard etc).

Mann devine o voce puternică și ascultată în întreaga lume, copiii lui, Erika și Klaus, îi cer să-și exprime public poziția antifascistă, dar acesta ezită, atunci când se află în Elveția, pretextând că le-ar face rău editorului său și socrilor, iar când se află în America, la Princeton, i se cere să nu critice politica guvernului și să nu se manifeste pentru intrarea în război a Statelor Unite atâta vreme cât populația americană nu și-o dorește. Thomas se supune și profită de privilegiile oferite în calitate de apropiat al Casei Albe și al soților Meyer (Agnes și Eugene – proprietari ai The Washington Post), reușind să-și aducă fratele mai mare în America, să obțină acte și cetățenie cehă pentru el, sprijin pentru copiii lui pe care îi aduce în America sau cecuri pentru alți scriitori persecutați în Germania. Perioada californiană se va încheia după un deceniu, cu scrierea romanului Doctor Faustus (publicat în 1947), inspirat de compozitorul Arnold Schoenberg, cel care inventase sistemul în douăsprezece tonuri, modificând fundamental muzica germană, care se simte lezat de romanul lui Mann, unde este înfățișat în varianta sa ficțională drept un geniu diabolic, posedat de diavol și bolnav de sifilis. Muzica reprezintă, pentru Thomas Mann, "o formă de autoabsolvire de nevoia de a rămâne rațional". Cheia structurii poporului german se regăsește în spiritul muzicii care conține pornirile distincte, marile contraste, apolinicul și dionisiacul, geniul și oroarea: "Dacă muzica era în stare să evoce sentimente care îngăduiau haosul, în aceeași măsură ca și ordinea și tăria de caracter, cum ar fi sunat muzica potrivită catastrofei germane? (...) Cultura însăși, s-a gândit el, cultura propriu-zisă îi formase și pe el, și pe alți oameni ca el, care purtau asupra lor germenii distrugerii culturii care-i crease. Cultura se dovedise neputincioasă și nefolositoare în fața presiunii. Iar muzica, muzica romantică, dezlănțuind o asemenea emoție înălțătoare, ajutase la conturarea unei absurdități care se transformase, iată, în brutalitate (...). Creându-i o stare de confuzie, îl inspira. Sunetul ei nestatornic îi crea lui condițiile în care putea lucra. În cazul altora, inclusiv al unora dintre conducătorii Germaniei din acel moment, muzica stârnea emoții sinonime cu sălbăticia".

Istoria îi întinde lui Thomas o ultimă capcană după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial și divizarea Germaniei, când, reîntors temporar în patria sa, pentru decernarea Premiului Goethe, scriitorul trece fie drept "lacheu" al americanilor, fie drept comunist, este criticat că și-a părăsit patria sau "sfătuit" de agenți FBI să întrerupă călătoria în Germania (sovietizată) de Est, la Weimar, pentru că nu ar conveni regimului american care l-a protejat. Un moment simbolic îl constituie reprezentarea în roman a Buchenwaldului (lagăr nazist și apoi lagăr sovietic) și a copacului lui Goethe, simbol al spiritualității germane, folosit de naziști pentru torturarea deținuților: "(...) visase Goethe la multe lucruri, dar nu-și imaginase niciodată un loc precum Buchenwald. Nici un poem de dragoste, sau despre natură, sau despre om nu ar fi putut, în vecii vecilor, să scape locul acela de blestemul care se pogorâse asupra lui".

Erika Mann este hărțuită de agenții americani din cauza orientării sexuale și vânată, la fel ca tatăl ei, pentru presupusa sprijinire a comunismului. Klaus Mann moare de supradoză la Cannes, iar Heinrich, fratele mai mare al lui Thomas, se stinge în sărăcie în Santa Monica la 78 de ani, sfâșiat de regretul de a-și fi abandonat la Praga familia, pe prima soție (evreică) și o fiică, ajunse victime ale ororilor regimului nazist.

Tóibín pune figura lui Thomas Mann și în context filosofic – predomină ideea (ca-n Faust) că omul trebuie să-și stăpânească latura slabă și să trăiască în echilibru, fără a se lăsa corupt. Astfel, Mann este reflectat implicit prin scrierile sale, fiind menționate în mod deliberat și cronologic Casa Buddenbrook, Moartea la Veneția, Sângele Wälsungilor, Muntele vrăjit, Doctor Faustus și Mărturisirile escrocului Felix Krull (terminată în 1954). Ultima alegere este interesantă, îl pune pe Thomas într-o nouă lumină, sub presupunerea că el ar fi crezut despre sine, la sfârșitul vieții, că este, asemenea lui Krull, un soi de impostor care a reușit, cu abilitate, să disimuleze întreaga viață și să-i păcălească pe toți (la fel ca Faustus din piesa lui Marlowe), așa cum numai un magician o poate face.

Lectura romanului (foarte plăcută pentru cititorul căruia demersul dificil și lăudabil al lui Tóibín îi stârnește cel puțin respectul) aduce un plus pasionaților de istorie și de cultură, prin incursiunea bine dozată în culisele unui secol sumbru, dar și prin privirea ponderată și lipsită de subiectivități inutile, aruncată în "camera de lucru" a unui spirit de excepție.