Dor de facultate

În eseul Ca un roman (Gallimard, 1992), Daniel Pennac construiește o întreagă teorie a lecturii, referindu-se la drepturile incontestabile ale cititorului. Printre acestea, câteva – de bun simț evident, dar trecute sub tăcere de preoții oficianți ai templelor culturii, – mi-au reținut atenția. Dreptul de a nu citi, acela de a sări pagini sau de a nu termina o carte, dreptul de a tăcea, adică de a nu fi obligat să-ți justifici lecturile ori să dai cuiva socoteală pentru ele.

Mutatis mutandis, drepturile acestea se pot aplica și sistemului de învățământ, iar cei care pășesc dincolo de un anumit prag (mai ales atunci când vorbim despre treptele învățământului universitar, care nu au statut obligatoriu) sunt, probabil, conștienți de existența lor. S-ar traduce, de pildă, prin dreptul de a nu veni la școală (deși există prevederi în regulamentele facultăților pentru sancționarea absențelor) sau de a participa selectiv la cursuri și seminare - uneori doar în ipostaza de personaj tăcut, care ocupă un loc într-o bancă, dar care poate fi retras în alte lumi, mai potrivite pentru el -, dreptul de a alege la care dintre ore să-ți faci simțită prezența, fără a fi nevoit să-ți argumentezi opțiunea.

Ca orice relație instituționalizată și reglementată prin tot soiul de legi, carte universitare și regulamente interne, cea dintre profesor și student are caracter contractual. Dincolo de această formă de schimb, de tipul do ut des, legătura coboară (în fapt, urcă) nevăzut până în adâncul ființei, acolo unde ești cine ești pentru că ai întâlnit niște oameni, care te-au ajutat să vezi mai departe și să te vezi mai limpede. Niște oameni-bobârnac, cum îmi place să cred că suntem și unii și ceilalți, căci întâlnirea autentică presupune reciprocitate, fără a înțelege prin aceasta o sterilă egalitate de roluri. Proces activ și pasiv simultan (căci mergem către ea, dar ni se și întâmplă, o „îndurăm” și ne lăsăm transformați de ea), întâlnirea este un fel de apă curgătoare, pe care, în clipe privilegiate, ne oprim să o contemplăm. Uneori chiar vorbim despre ea sau o transformăm în merinde pentru alte călătorii, prin scris.

De două luni ne-am oprit în loc și ne-am retras în cochiliile caselor noastre. Am suspendat întâlnirile de toate felurile sau le-am mutat în nisipurile mișcătoare ale online-ului.

Din liniștea bibliotecii mele, mi-am întrebat studenții din anul terminal, de la programul de Literatură universală și comparată, din Facultatea de Litere, cum resimt absența întâlnirii reale, directe, nemediate de tehnologie, cu colegii și profesorii lor. Am rostit în gând, aproape cu frică (recunosc), întrebarea: Vă este dor de facultate?

Apoi am încercat să compun un text senin, aparent detașat, pe grupul lor de Facebook, în care să îi rog să aștearnă pe hârtie sentimentul pe care-l au acum față de școala lăsată în urmă.

M-am gândit la toate amintirile pe care le-au adunat în acești aproape trei ani de facultate și care desenează portretul arcimboldian al casei noastre comune. Cea în care ne-am petrecut, adesea, mai multe ore din zi decât acasă. Aș fi vrut să le scriu pe tablă, încet, un fragment dintr-un text al lui R. M. Rilke și apoi doar să îi privesc îndelung și să încerc să deslușesc în ochii lor, în ritmul respirațiilor, în foiala sau încremenirea din bănci, efectul acestor cuvinte:

„Nu e suficient să ai amintiri. Trebuie să știi să le uiți și să ai imensa răbdare de a aștepta să-ți revină. Sau de a accepta că se poate să nu revină vreodată”.

Cred că am găsit o scânteiere de răspuns în textele lor așezate aici, adiind pe lângă un cuvânt mare și greu de purtat pe umerii sufletului, ca și realitatea pe care o cuprinde – dorul.

Cristina BOGDAN

Ioana HODOR

9:55 am. Mă îndrept cu o cafea în mână spre „sala de curs”. O întreb pe colega mea, în glumă, dacă a ajuns. Ne așezăm amândouă pe scaune (fiecare la casa ei) și așteptăm ca profesorul să înceapă cursul. Ascult la căști vocea limpede, răsunătoare și, pe măsură ce profesorul avansează în subiect, umplu pagini cu notițe – de data asta scrise în Word, ca să țin pasul. Cursul durează acum mult mai puțin decât înainte, iar ideile sunt mai concentrate. Mi-e dor de câte o glumă, de câte o ironie, însă acum nu prea mai există timp pentru asta, așa că se trece direct la subiect, nu e loc de divagații sau de întrebări.

Iar eu stau și ascult și mă nemulțumește ceva, îmi stă pe vârful limbii și îmi lasă senzația pe care o ai când mănânci o gutuie. Analizez simptomele și îmi dau seama ce se petrece cu mine: îmi e dor. Îmi e dor să aud ideile colegilor mei, ale căror completări mă trimiteau în diverse direcții, pe care nici nu le-aș fi bănuit din lecturile proprii, îmi e dor să simt cum scârțâie banca sub mine, cum dau din greșeală cu piciorul în sticla cu apă, iar ea cade pe podea și își (și îmi) face simțită prezența în toată sala.

Îi scriu colegei mele pe Whatsapp comentariile pe care le-aș fi făcut în mod normal în pauză. Ne plângem una alteia de volumul de lucrări de predat, de licență, discutăm subiectele pe care le avem de rezolvat pentru cine știe ce dată periculos de apropiată. Ne întrebăm dacă suntem bine, dacă mai rezistăm în casă, ne trimitem link-uri cu documentare, filme și piese de teatru difuzate gratuit. Zilele noastre la cinematecă au fost înlocuite de recomandări de care încercăm (măcar încercăm) să ne ținem. Și îmi dau seama că ecranul începe să nu fie de ajuns, indiferent de cât e el de mare, că vocea ușor metalizată de pe Zoom nu va înlocui ecoul răsunător din sala 117, iar priveliștea mea de acasă, oricât de mult mi-ar plăcea, nu se compară cu modul în care cade lumina la apus pe Facultatea de Arhitectură de vizavi.

Întoarsă de la cumpărături, îmi dau masca jos și urc scările în spirală ale clădirii în care locuiesc. Zâmbesc ușor ironic – mereu îmi spuneam, atunci când mă plângeam că stau la ultimul etaj, că ăsta e un antrenament numai bun pentru scările pe care le am de înfruntat până la etajul 3. Acum bănuiesc că e doar o menținere a condiției fizice, una binevenită, având în vedere că drumul dus-întors până la facultate și poate o mică plimbare prin parc nu mai sunt posibile. Mă schimb de hainele de stradă, aranjez lucrurile la locul lor și deschid linkurile, ca să verific ce-mi mai rezervă cursurile de miercuri. Dacă acum eram la facultate, știam exact ce săptămână e, dacă e pară sau impară, câte săptămâni mai sunt până la sesiune și dacă e, totuși, marți sau miercuri – toate acestea pentru că le-aș fi avut scrise pe foile de curs aferente fiecărei materii, pe care le-aș fi capsat la sfârșitul zilei și le-aș fi pus în mapa pregătită pentru fiecare.

Când porțile facultății s-au închis, iar porțile on-line-ului au rămas larg deschise, astfel încât să ne îmbulzim toți pe ele, am încercat să păstrez multe din lucrurile „autentice” pe care le făceam într-o zi normală de facultate, inclusiv să-mi transcriu cursuri, să-mi scot idei, să încerc să mă țin de un program normal, chiar dacă știu în sinea mea că e o virtualitate în care nu prea am încredere. Rutina aceea de care mulți se tem și pe care o piperează cu câte un chiul bine plasat la timpul lui mie îmi făcea bine, un lucru de care nu eram foarte conștientă până când nu l-am pierdut...

Am încercat să țin un program, un jurnal de carantină, o agendă plină de programări, de cursuri, de lucruri de făcut. De unde mă plângeam că nu am suficient timp, acum pare că am tot timpul din lume – să gătesc, să mă uit la filme, să „merg” la teatru, să păstrez casa într-o curățenie absolută, să citesc și alte lucruri în afară de cele pentru facultate, în sfârșit, să trăiesc ziua ca și cum ar avea vreo 72 de ore.

În realitate, însă, lucrurile sunt cu totul altele. Este suficient să mă culc cu o oră mai târziu ca programul de a doua zi să fie, în cel mai bun caz, devansat cu două ore. Nemaiavând simțul datoriei lipit de piele, alarmele care să sune, mirosul de cafea de la cafeneaua mea preferată care să mă îmbie, datul jos din pat devine o activitate foarte anevoioasă. Singurele care mă intimidează sunt vârfurile ascuțite ale deadline-urilor, înșirate pe hârtie ca legumele pe o listă de cumpărături lungă, una despre care știi că-ți va mânca mult din timp, dar că trebuie să-ți iei toate cele necesare.

Profesorii, din dorința de a-și motiva cât mai bine activitatea, ne îngreunează cu lucrări scrise de predat, cărți în plus de citit, proiecte; fiecare se descurcă așa cum știe mai bine, iar într-o situație de tipul acesteia de acum degetul acuzator nu se poate îndrepta împotriva nimănui, ceea ce, într-un fel, creează o frustrare.

Ceea ce în sala de curs însemna un răspuns de 4-5 minute, poate o prezentare de 15 minute, se transformă într-o corvoadă de 2-3 zile de citit, analizat și scris eseuri temeinice, care să se ridice la înălțimea așteptărilor, iar eseurile se combină la rândul lor cu participarea la cursurile online, cu cititul altor cărți pentru alte materii, cu teste online cu un timp dat de rezvolare și, pe lângă toate acestea, cu gânditul, scrisul și cititul încontinuu pentru lucrarea de licență. Adunate, în ograda mea se socotesc între 11-15 ore petrecute în fața calculatorului, ore pe care bieții mei ochi le simt de câteva săptămâni din ce în ce mai intens și pe care mi le reproșează prin vinișoarele din albul ochilor, pe care le privesc îngrozită când, într-un final, închid toate tab-urile.

Desigur că școala se poate muta în online, că viața poate continua și după această pandemie, că noi ne vom termina lucrările de licență, le vom prezenta, vom absolvi și, cum se spune, totul va fi bine. Dar asta nu înseamnă nicidecum că totul va fi la fel. Pentru un student din an terminal, al cărui atașament față de facultate este unul aparte, pot spune că mi-au fost răpite câteva luni bune de amintiri frumoase, luni pe care, oricât aș încerca, nu voi mai avea cu ce să le compensez; sunt pe ultima sută de metri, în urma mea porțile se închid, drumul se îngustează, iar înapoi nu am nicio șansă să alerg.

Îmi e dor de pauzele trăite printre rafturile Secției de Împrumut ale bibliotecii, de orele libere pe care le petreceam la Sala de Lectură, de frânturile de discuții dintre colegii mei din care, pe furiș, mai furam și eu câte o idee, de zâmbetele adormite de la cursul ce avea loc la opt dimineața.

Milan Kundera inserează o maximă în Insuportabila ușurătate a ființei, care s-a întipărit în mine ca și cum cineva mi-ar fi ștampilat-o de vreun perete al interiorului meu: Einmal ist keinmal, care prezintă ideea că un lucru care s-a întâmplat o singură dată poate la fel de bine să nu se fi întâmplat deloc, pentru că nu ajunge să fie suficient de semnificant prin repetiție. Din acest punct de vedere, sunt, într-un fel, pusă la adăpost de frecvența cu care mergeam la cursuri, de numărul cafelelor care păreau că-mi sunt lipite de mână în fiecare dimineață, de conversațiile multiple pe care le-am avut cu diferiți colegi, de apusurile prinse la facultate, care ofereau o clipă de răgaz de la o propoziție poate prea complicată pentru 4:43 după-amiaza, în plină primăvară. Îmi dau seama că ceea ce izolarea ne face tuturor este să ne transporte într-un Purgatoriu care nu seamănă deloc cu cel al lui Dante, pentru simplul fapt că acela era un munte, iar noi trăim, de ceva timp, în casele noastre, care ne pot fi la fel de bine Infern sau Paradis, în funcție de putere.

Și cred că, din toată izolarea, dacă nu reținem nimic altceva, un lucru să ținem măcar minte: în timpurile pe care le trăim, unde ceasurile au încetat să meargă și unde atingerea pare să fie o definiție dintr-o carte pe care o răsfoim în neștire, să ne amintim că omul e măsura tuturor lucrurilor, și că refugiul în propria minte este, de multe ori, o binevenită salvare.            

Laurențiu CAVACHI

Au apărut cuvintele acestea noi în viața mea. Nu credeam că știu să le folosesc, și, cel mai probabil, nici nu știu. Dar le folosesc. Sunt silit să o fac, atunci când vorbesc cu prietenii, fiindcă aceasta este viața noastră acum, iar despre viață vorbim, n-avem încotro. Despre viață se vorbește întotdeauna. Cuvintele din jargonul patologicului medical tot despre viață vorbesc. Cuvintele jargonului matematic care numără bolnavii tot despre viață vorbesc. Procentele, ratele vindecării, curbele, aplatizările, la fel. Și, inevitabil, a vorbi despre moarte, cum se vorbește azi în presa din întreaga lume, înseamnă a vorbi tot despre viață.

Aceste cuvinte noi care și-au făcut loc în viața mea prin zgomotul buletinelor de știrilor, al sloganelor ocrotitoare, al reclamelor încurajatoare, și care se vor înșuruba și mai adânc, cu certitudine, prin valul de filme ale viitorului proxim, prin literatura care a țâșnit deja din ele, sunt toate cuvinte care stau între mine și viitor. Ele vorbesc despre viață, dar, pentru prima dată, înțeleg că acest lucru se face numai stând pe loc. De fiecare dată când am făcut-o din mers, sau cu gura plină, sau între două bancuri, am ratat solemnitatea ceremoniei de a celebra viața gândind-o. Acum, însă, gândesc de pe loc. A gândi nu poate să însemne decât a folosi pe drum și noțiuni care nu-ți convin neapărat. Iar cuvintele care au apărut, și la răcoarea cărora timpul a înghețat, nu convin. Dar lumea, timpul, sunt indiferente la ce ne convine.

Cuvintele noi au fost inventate demult, eu prima dată le-am găsit în Narcis și Gură-de-Aur, de exemplu, parcurgând episodul ciumei, și sigur că am dat peste ele și la Marquez, și la Camus, și la alții, dar nici într-un caz, nici în altul, nu m-am oprit asupra lor, fiindcă nu mi-am dat seama că ele au forța să înghețe realitatea. Pentru mine, ea îngheța din pricina altor vorbe. Sau, ca să fiu cinstit, nu prea îngheța. E un păcat al tinereții, mi-e foarte clar, dar, dintre toate tinerețile posibile, nu multe, eu am trăit-o pe aceea condescendentă față de lexiconul morții. E forma cea mai banală de tinerețe. Este insensibilă și intră în rezonanță numai cu energiile imediate, e de sorginte manieristă, preferă artificialul bine manipulat naturalului stânjenitor, și, în cele din urmă, preferă minciuna adevărului.

Această tinerețe, însă, a intrat în repaos, pentru că timpul a intrat în repaos. Și reușesc, acum, în blocaj, să mă răsucesc în jurul meu și să văd toate fețele, înțelegând mai bine cine e acest tânăr. Sunt eu; și îmi lipsesc oamenii care mi-au dat inestimabilul sentiment că sunt bine așa cum sunt. Ei sunt profesorii mei și colegii care iubesc literatura. Ei mi-au dat rarissima senzație a nesingurătății. Au făcut-o pe calea cuvintelor, cum se face, de obicei, totul. Sunt, deci, convins, că tot mijlociți de cuvânt ne vom ridica. Eu și colegii mei avem deosebita șansă de a ne afla acolo unde razele acestei însingurări au încălzit cel mai tare: printre cărți, cu ciornele. Tot ce s-a făcut de la birourile noastre și, sunt convins, de la atâtea alte birouri, sunt sintaxe cărora le va veni rândul, în permutarea generală a cuvintelor, să ocupe locul din centrul lumii, dezghețând-o.

Alexandra Roberta DINCULESCU

Ultimele două luni m-au învățat cât de mult îmi lipsesc zilele de miercuri. Cu cât dorul este mai puternic, cu atât îmi dau seama că, săptămână de săptămână, resimțeam miercurea ca pe o zi sfântă. De altfel, era și singura zi în care parcurgeam, în mod inconștient, un ritual. Cum mereu eram în întârziere, mă încumetam să dau la schimb legănatul autobuzului pe un drum cu metroul. De multe ori priveam cartela, pierdută ca semn de carte printre pagini, și mă amuzam în sinea mea. Găseam potrivit termenul călătorie, înscris pe bucățica pe carton. Drumul cu metroul chiar îmi părea o vizită în subterana orașului, una ce-mi amintea de coborârile în lumea de dincolo din literatură. Priveam chipurile triste ale celor de lângă mine – aceeași expresie palidă, lipsită de vitalitate trebuie să o fi avut și spectrele Infernului. Simultan însă, mă străbătea și un gând înduioșător: în lumea de la suprafață nu-mi era dat să văd atâtea suflete care citesc nestigherite, unul lângă celălalt, departe de zgomotul traficului ori al soneriilor care se suprapun.

Înainte de a urca în grabă spirala treptelor de piatră ale facultății, mă opream pentru o fracțiune de secundă în holul de marmură. Ecoul glumelor celor dragi, care nu mă lăsau să uit cât de neîndemânatică sunt, îmi reaminteau de cafeaua din mână. Oricât de mult mi-ar fi plăcut să le demonstrez că nu au dreptate, până să ajung la etajul unu, vedeam cum picăturile se preling pe mâneca paltonului. ,,Măcar acum am un motiv bine întemeiat să-mi mai cumpăr încă un flat white de la cafeneaua de peste drum”, îmi spuneam amuzată.

Când ajungeam fără prea mare întârziere, îmi plăcea să deschid ușa sălii 117 și să mă proptesc în prag. De acolo zâmbeam ochilor ce se întorceau spre mine și le făceam semn cu mâna, așteptând să citesc pe chipul colegilor atmosfera zilei. Am sesizat că primul contact cu ei – luminos ori posac – dicta mai departe cursul zilei respective. De cele mai multe ori însă, ajungeam tocmai în momentul în care profesorul își punea haina în cuier. Ținându-mi respirația, încercam să pășesc fără prea mult zgomot pe parchet și mă strecuram la locul meu – în eternul penultim rând de la fereastră – lângă oamenii mei dragi. Dacă până atunci respectam întocmai ritualul, din momentul în care mă așezam în bancă începea povestea zilelor de miercuri. 

Băncile din sala 117 erau un chin cunoscut atât de noi, cât și de profesori. Văzând încercarea noastră disperată de a lua notițe pe planul înclinat al mesei, unul dintre profesori ne-a asigurat că și studenția sa a fost animată de goana la vale a obiectelor, ,,când ți-e lumea mai dragă”. Îmi lipsesc momentele de liniște absolută, cele care lăsau să se audă zgârieturile fine pe hârtie. Îmi plăcea să ascult și zgomotul căzăturii de pix ori a sticlei de apă – îmi dădeau un motiv să mă aplec și să privesc picioarele de sub bănci. Îi vedeam pe cei care, scunzi fiind, stăteau pe vârful pantofilor. Imaginea mă purta de fiecare dată spre copilărie, spre momentele când încercam din răsputeri să ating podeaua, dar, eșuând, rămâneam cu picioarele suspendate într-un legănat dezamăgit. Sub bancă descopeream și framântarea sălii, care până atunci părea cufundată în liniște. Dacă unul dintre profesorii mei s-a urcat pe scaun în mijlocul cursului, pentru a ne demonstra cum uneori trebuie să privești un roman sau o pictură dintr-un alt unghi, pentru a-i pătrunde multiplele înțelesuri, m-a străfulgerat și pe mine un gând asemănător: de-ar fi să fiu vreodată profesor, cred că mi-aș îngădui, oră de oră, să scap intenționat un pix pe podea. Mi-ar plăcea să văd lumea tainică de sub bănci, cea care trădează pulsul cursului și interesul studenților. Îmi imaginam că în balansul agitat al picioarelor poți citi cel mai bine plictisul și oboseala unora, problemele de concentrare ori entuziasmul altora.

Tot în sala 117 m-am bucurat de lumina și mirosurile de toamnă târzie și am resimțit frigul și bezna ultimei ierni. Locul meu preferat rămâne pervazul ferestrei din spate. Acolo ne îngrămădeam iarna, unii lângă ceilalți, pentru a prinde un colț de calorifer. Tot acolo mă urcam să văd frunzele purtate de vânt spre fântână, ori razele care, lovind clădirea Facultății de Arhitectură, se reflectau în sala noastră. Încăperea era cea mai frumoasă în timpul jocului de lumini și umbre de la apus. Lumina care picura fire de praf se împletea cu întunericul și, de vreme ce noi refuzam lumina artificială a becului, eram fie luminați, fie ascunși, după tehnica clarobscurului.

Nu știu cum se întâmpla, dar în sala asta îmi uitam, săptămână de săptămână, fularul verde. Văzându-l zilele trecute în dulap, m-au străfulgerat cuvintele unuia dintre profesori: obiectele sunt depozitarul memoriei, martori muți ce păstrează vie urma celor dispăruți. *Ecoul acestor vorbe mi-a trezit un gând bizar: am avut sentimentul că fularul verde ar fi trebuit să rămână acolo, să țină de urât băncilor goale, să-mi țină mie locul ocupat, să marcheze poveștile noastre. Mi-ar fi plăcut să știu că a rămas *ceva în 117, să știu că un simplu obiect poate funcționa ca înlocuitor al prezenței, reușind să facă lipsa mai ușor de suportat.

Zilele astea port cu mine, mai vie ca niciodată, imaginea așezării în bănci a colegilor, amintirea zâmbetelor sincere și a fiorilor ce mi-au smuls lacrimi pe care mă grăbeam să le șterg pe ascuns. Zilele de miercuri îmi lipsesc cel mai mult, pentru că erau lungi și curgeau leneș. Este o voluptate să asculți, timp de opt (uneori chiar zece) ore, povești, să vorbești nestingherit despre literatură, artă, fotografie, teatru și film, cu cafeaua în mână și lumina în suflet. Am descoperit sclipiri pasionale în oamenii cei mai reținuți, fie ei studenți ori profesori. Am văzut manifestându-se în fața noastră magia ce răsare din om și lume. Cred că nu există nimic mai fermecător decât să descoși frumosul, omul și taina sa alături de oameni, să simți, fie doar și pentru o fracțiune de secundă, bucuria comuniunii cu oameni făcuți din aceeași plămadă de patos și vise.

În ultimele două luni, online-ul a reușit să ne răpească și mai multe lucuri ca înainte. Ne-a răpit poveștile și momentele de tresărire, cele pentru care simți că merită să trăiești tot răul din lume. Mi-e dor de oamenii mei, de cei care umpleau sălile goale și care îmi umpleau mie golurile din suflet. Oricât aș încerca să mă conving că putem fi împreună și așa, adevărul este că port cu mine dorul zilelor de miercuri, al căror mister nu poate fi pătruns în spatele ecranului, de vreme ce lumina din ochii oamenilor este insesizabilă la distanță.

Daniela DAVID-BOLINTIȘ

De ce îmi e dor de facultate? Fiindcă face parte din tot ce sunt eu astăzi. Fiindcă, în ultimii șase ani, a fost locul în care am râs, am plâns, m-am bucurat, am iubit, am fost dezamăgită, am avut îndoieli și întrebări cât pentru jumătate de viață. Fiindcă a fost locul trecerii de la adolescență la viața de tânăr adult. Fiindcă aici mi-am plâns dramele și tot aici am înțeles că ele existau, de fapt, doar în închipuirea mea. Fiindcă e locul în care am învățat să aștept. Fiindcă aici am întâlnit omul care a produs în mine cele mai mari schimbări.

Fiindcă aici ni s-a spus, sensibil și senin, „fiți oameni buni!”. Atunci am decis să rămân și am rămas... încă trei ani.

Fiindcă aici am cunoscut unii dintre cei mai frumoși oameni ai vieții mele. Fiindcă aici am primit și am oferit cele mai multe îmbrățișări. Și tot aici am învățat ce înseamnă a fi împreună.

Fiindcă încă mă trec fiori atunci când intru în amfiteatre. Fiindcă aproape fiecare sală are o poveste a ei și a mea, a noastră.

Fiindcă aici am descoperit că pot bea multă cafea și tot aici am învățat să deosebesc tipurile de cafele.

Fiindcă aici mi-am făcut prieteni: cei mai buni, pe viață.

Fiindcă e locul unde am simțit că sunt iubită, spațiul care mă cunoaște mai bine decât propria casă.

N-aș putea niciodată să aștern pe hârtie toate motivele pentru care iubesc facultatea – multe dintre ele nu se lasă spuse. Dar ele mă compun și sunt vii. Dacă aș întoarce timpul, tot aici aș fi: acum șase ani, a fost o întâmplare, acum ar fi o alegere.

Îmi e dor de facultate, îmi e dor de oamenii de acolo. Aș vrea să reîntorc timpul, să reînceapă totul. Acum aș ști, poate, să ascult.

Cristina BOGDAN

Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, Cristina a publicat numeroase studii și cărți de profil, printre care „Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate” (2016), „Obiecte și urmele lor. Priviri istorice, povești antropologice” (2018, alături de Silvia Barutcieff). Nominalizare la Premiile „Observator cultural” pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016.

Scriitori și creatori de ficțiuneOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Radu Vancu despre Caragiale

Cartea săptămânii

Domnișoara Christina​

de Mircea Eliade

Recomandată de

Cristina Nemerovschi

Editura Cartex

Dumitru ȚEPENEAG

la Radio Trafika Europe

Premieră: Sunday 17 May 2020, 1:00pm EDT in New York = 10am in California = 6pm in London = 7pm in Switzerland (and Paris and Berlin) = 8pm in Istanbul (etc.)

Recomandări 8M

Anul BEETHOVEN

Se poate cumpăra de aci

CRONICHETE & PREZENTĂRI

,,O carte ambițioasă, amplă ca structură narativă (…) Portretul puternic și pătrunzător al unei femei mutilate de frica de-a privi înapoi.” spune The Washington Post despre Little Gods, romanul de debut al autoarei Meng Jing. Publicată de Custom House, la începuturile acestui an, cartea a fost întâmpinată cu recenzii favorabile. Traducerea în limba română va stârni, cu siguranță, interesul publicului amator de Literatură Young Adult.

Sandra OPRESCU

Cartea Oanei Boșca-Mălin este primul volum dintr-un tratat destinat italieniștilor, o scriere academică, scrisă cu pasiune evidentă pentru epic. Erudită, încântătoare ca stil și… poate fi găsită și și în format electronic - o carte care pare scrisă pentru mine!

e de aici: Humanitas

Doina RUȘTI

Edituri mici, cărți importante

De la „madlene contrafăcute” la mineralizarea trecutului, cartea lui Andi Mihalache construiește un culoar mozaicat, care găzduiește, în diverse firide, idei despre timp și semne ale acomodării noastre cu ele. Reflecția autorului, dublată de o stilistică rar întâlnită la un istoric, ne arată că patrimoniul biografic stă sub semnul unei permanente întrebări: de unde începe memoria fiecăruia dintre noi?

Cluj-Napoca, Argonaut, col. „Anima Mundi”, 2019.

Cristina BOGDAN

Paul Auster: 4321, Grupul Editorial ART

Mă voi opri la portretul Danei Rosenbloom, memorabil prin forța sintetică și multiplele clivaje simbolice. Colega de liceu a lui Ferguson este brunetă, cu o vâlvătaie de păr, reunind paradoxal cumințenia și pasiunea. În portretul ei se află criptată întreaga istorie a evreilor, de la exotismul de tip german, la romantismul cu țigănci picante și la moștenirile est-europene, ale căror rădăcini se pierd în Orient. Făcut aproape dintr-o răsuflare, dintr-o frază amplă, care îți irigă creierul, portretul capătă pe parcurs sensul unui panegiric (cu un mic sertar, în care cineva și-a depozitat scuzele). Se lasă iubit de ea, știind că n-o va iubi niciodată, flatat de iubirea ei, sedus de importanța sexului animalic.

Doina RUȘTI

Câte chipuri poate avea moartea în imaginarul tradițional românesc și cât de bogat este corpusul cultural invocabil în această privință? Astrid Cambose stabilește conexiuni pertinente între ritualuri cu caracter funerar, texte folclorice, cărți populare, iconografia religioasă și poveștile lui Ion Creangă – toate plasate pe o hartă culturală, în care practici, cuvinte, reprezentări dau culoare unei lumi vechi, ce iese la suprafață de fiecare dată când medităm asupra trecerii către cealaltă grădină.

Cluj-Napoca, Argonaut, col. „Anima Mundi”, 2019.

Cristina BOGDAN

Antologie de versuri, la Ed. Paralela45

………………………………………………………….

După ce ți-am tras clopo-

o’toole la Gala Gopo,

îmi spui că deja Moro-

menții 2 de o oră

și cincizeci de minute

să-ți facă fusta cute,

ca mine, dar cu Iurie

Dadarie de furie.

Adrian BODNARU - Poem

Mihai ENE și Oana Băluică, într-o zi normală, la Universitatea din Craiova

Cărți de succes

Un fragment - în nr 3 al revistei OPTm

Apărută la Humanitas, mai, 2020

Grupul Editorial ART:

Faimosul roman Povestea Slujitoarei a primit Premiul Governor General și trofeul Arthur C. Clarke. Serialul cu același nume, realizat de HBO, s-a bucurat de un imens succes. Recent apărut în românește și continuarea poveștii: Testamentele, o carte mult așteptată, semnată de Margaret Atwood (Booker Prize). Mai multe aici.

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a, - se prelungesc până pe 15 iunie. Mai multe informații, pe pagina conferinței,Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu).

Proză scurtă, de calitate, la Paralela 45

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

O carte de poeme, de care nu te mai POȚI DESPĂRȚI.

Copyright © optmotive.ro

Echipa