elohim
tu, elohim, m-ai învățat că a-ți zdrobi capul într-o menghină
nu e nici pe departe mai rău decât a te împușca în țeastă de trei ori
când trenul te izbește cu forța unei comete
și tot ce rămâne din tine e o crustă gălbuie ca o pată de lavabilă întinsă pe podea
sau poate nici n-ai fost tu, elohim,
pentru că în noaptea aia când în oraș se aprindeau luminile de crăciun
singura lumină din casa noastră nu era o lumină
ci o scânteie blurată în ochii tăietorului de lemne
tot ce știu, elohim, n-are nicio importanță acum
când frica ne pipăie pupilele cu sânii ei de lapte
și fiecare umbră nu e decât absența luminii
în corpurile noastre macerate
nici măcar tu, elohim, nu mai crezi în lumină
când lumina se încolăcește în jurul tău ca o frânghie
frica ta ca ochiul unui pește sălbatic
frica ta ca ochiul unui pește sălbatic
își are propriul dumnezeu.
seara, nebunii se roagă prin șanțuri
la marginea cimitirelor își aruncă boarfele
înjură nu există dumnezeu în limba lor fără
cuvinte
(nu) se/mă înțeleg
cred în femei cu sâni rotunzi ca pâinile pe vatră
cum și eu cred în frica ta
ca într-o icoană făcătoare de minuni
un mort pe care îl îngropi și îl dezgropi
la capătul patului
îmi aștept seară de seară pedeapsa.
de fiecare dată când te strig și nu-mi răspunzi
din icoană se desprinde câte-o bucată de sticlă.
nevermore
domnule poe,
sunt zile în care bucăți întregi de corp îmi atârnă nefuncționale
ca o serie de reflexe desfigurate în întuneric.
atunci înjur scuip smocuri de păr într-o veselie și-mi imaginez că
dac-aș fi pasăre ți-aș smulge ochii din orbite
și aș potoli cu sângele tău setea
pisicilor maidaneze care-mi ling degetele de la picioare
în fiecare noapte.
să-ți smulgi capul ca pe butonul de la cămașa preferată
să aluneci pe gresia umedă și să simți atingerea flagelată a tendoanelor
ca pe-un zgârci în tocana nefiartă
să tai în carne vie la capătul zilei e
singura plăcere pe care mi-o mai permit
singurul lucru afectuos – imaginea unui dinte putred
găsit sub pat în timpul spasmelor.
o, domnule poe,
oasele tale o să putrezească mai repede decât
cele ale unui copil bolnav de osteoporoză.
poem
dimineața, iubita mea, când pescărușii se așază pe vele
și își scot unii altora ochii din orbite
tot ce mai rămâne din mine
sunt două suluri grele de lână
frecând inconștient podelele unsoroase ale vasului ăstuia
până la putrezire.
fericirea e un schimb pe schimb,
ca orice afacere nelegitimă din lumea asta e
un terci de pește uscat un deșert pe care-l mesteci
cu dinții scrâșnind
urăsc distrugerea celui de dinăuntru
la fel cum îi urăsc pe marinarii loviți de fulgere și cataractă
atunci când glumele lor libidinoase îmi străpung urechile
sfârtec trupul fiecărei zile, îmi decojesc strat după
strat de piele și mă gândesc cum să ajung
iubita mea, din nou,
la tine.
e groaznic să mori fericit.
***
mariana taie florile din grădinile tuturor. ei nu știu asta. ei
n-o știu nici pe mariana care stă cu fruntea zbârcită de marți
până duminică la colț de stradă mariana
a cărei foarfecă de plastic mai delicată decât toată
lenjeria ei intimă la un loc mai elegantă decât mersul bălăngănat
când șirul de taximetriști cu dorințe carnale depășește
numărul clienților pe săptămână. mariana vinde piepteni
colorați la un leu bucata pentru un viitor mai negru decât acela în care ea
- protagonista unui roman de gunter grass -
poartă pantofi pe care nu scuipă nimeni.
în sacoșele de nailon mariana duce o lume întreagă.
Roxana STAN
Roxana este masterandă la Literele Bucureștene și mereu curioasă de lucrurile care-ți taie respirația. Dacă ar trebui să descrie în trei cuvinte lumea în care trăiește, ar alege fără să stea pe gânduri: crâmpei, cafea și senzație.
Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.
Angelica STAN scrie o proză matură, elaborată compozițional, cu grijă pentru logica narațiunii. Stilul așezat și exersat o plasează între autorii preocupați de echilibru și mai puțin de experimente. Textul de față oferă o poveste închegată și portrete scrise cu plăcerea observației.
OPTm
Recomandată de Cristina BOGDAN
Cătălin D. CONSTANTIN: Piețe din Transilvania
Un proiect ICR Brussels
ALDULESCU: Cea mai veche și cea mai nouă ediție
Biblioteca de Proză Contemporană. LITERA
Dan SOCIU - Un premiu bine-meritat pentru volumul Uau (Polirom, 2019), decernat de revista Observator Cultural.
În întunericul holului
în lumina frigiderului
sunt o absență străveche
un demon bătrân
Dan SOCIU
Reeditare, 2020, Corint
„Generic vorbind, a te manifesta este o condiție a existenței viului, este o dorință a individului de a se afirma, ce nu poate fi evitată. Lucrările aparțin inițial intimității autorului. Acest proces odată realizat, nu rezistă mult în singurătate, el trebuie perceput și de alții cu întâmpinări polemice, analize, contraziceri, argumentări. Expunându-te, intri în comentariul lumii, mai adaugi o opinie la diversitatea gândirii. În formula actuală, am ales să-l invit pe fiul meu, Andrei, mi-a fost mai ușor să hotărăsc, cunoscându-i poziția față de realitate și felul cum gândește.
Ceea ce este în aparență real întinde capcane. Rolul artistului este să arate ce nu se vede.”
Florin CIUBOTARU
ADVERBE - expoziție semnată de Florin și Andrei Ciubotaru
BookLand renovează școli din mediul rural
Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.
În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)
Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR
Copyright © optmotive.ro