OPTm
nr. 86

elohim

tu, elohim, m-ai învățat că a-ți zdrobi capul într-o menghină

nu e nici pe departe mai rău decât a te împușca în țeastă de trei ori

când trenul te izbește cu forța unei comete

și tot ce rămâne din tine e o crustă gălbuie ca o pată de lavabilă întinsă pe podea

sau poate nici n-ai fost tu, elohim,

pentru că în noaptea aia când în oraș se aprindeau luminile de crăciun

singura lumină din casa noastră nu era o lumină

ci o scânteie blurată în ochii tăietorului de lemne

tot ce știu, elohim, n-are nicio importanță acum

când frica ne pipăie pupilele cu sânii ei de lapte

și fiecare umbră nu e decât absența luminii

în corpurile noastre macerate

nici măcar tu, elohim, nu mai crezi în lumină

când lumina se încolăcește în jurul tău ca o frânghie

frica ta ca ochiul unui pește sălbatic

                            frica ta ca ochiul unui pește sălbatic

își are propriul dumnezeu.

                            seara, nebunii se roagă prin șanțuri

la marginea cimitirelor își aruncă boarfele

                              înjură nu există dumnezeu în limba lor fără cuvinte

                (nu) se/mă înțeleg

cred în femei cu sâni rotunzi ca pâinile pe vatră

cum și eu cred în frica ta

                            ca într-o icoană făcătoare de minuni

un mort pe care îl îngropi și îl dezgropi

la capătul patului

îmi aștept seară de seară pedeapsa.

de fiecare dată când te strig și nu-mi răspunzi

din icoană se desprinde câte-o bucată de sticlă.

nevermore

domnule poe,

sunt zile în care bucăți întregi de corp îmi atârnă nefuncționale

ca o serie de reflexe desfigurate în întuneric.

atunci înjur scuip smocuri de păr într-o veselie și-mi imaginez că

dac-aș fi pasăre ți-aș smulge ochii din orbite

și aș potoli cu sângele tău setea

pisicilor maidaneze care-mi ling degetele de la picioare

în fiecare noapte.

să-ți smulgi capul ca pe butonul de la cămașa preferată

să aluneci pe gresia umedă și să simți atingerea flagelată a tendoanelor

ca pe-un zgârci în tocana nefiartă

să tai în carne vie la capătul zilei e

singura plăcere pe care mi-o mai permit

singurul lucru afectuos – imaginea unui dinte putred

găsit sub pat în timpul spasmelor.

o, domnule poe,

oasele tale o să putrezească mai repede decât

cele ale unui copil bolnav de osteoporoză.

poem

dimineața, iubita mea, când pescărușii se așază pe vele

și își scot unii altora ochii din orbite

tot ce mai rămâne din mine

sunt două suluri grele de lână

frecând inconștient podelele unsoroase ale vasului ăstuia

până la putrezire.

fericirea e un schimb pe schimb,

ca orice afacere nelegitimă din lumea asta e

un terci de pește uscat un deșert pe care-l mesteci

cu dinții scrâșnind

urăsc distrugerea celui de dinăuntru

la fel cum îi urăsc pe marinarii loviți de fulgere și cataractă

atunci când glumele lor libidinoase îmi străpung urechile

sfârtec trupul fiecărei zile, îmi decojesc strat după

strat de piele și mă gândesc cum să ajung

iubita mea, din nou,

la tine.

e groaznic să mori fericit.

***

mariana taie florile din grădinile tuturor. ei nu știu asta. ei

n-o știu nici pe mariana care stă cu fruntea zbârcită de marți

până duminică la colț de stradă mariana

a cărei foarfecă de plastic mai delicată decât toată

lenjeria ei intimă la un loc mai elegantă decât mersul bălăngănat

când șirul de taximetriști cu dorințe carnale depășește

numărul clienților pe săptămână. mariana vinde piepteni

colorați la un leu bucata pentru un viitor mai negru decât acela în care ea

- protagonista unui roman de gunter grass -

poartă pantofi pe care nu scuipă nimeni.

în sacoșele de nailon mariana duce o lume întreagă.