Adolescenți din secolul trecut...

Un roman al „educației sentimentale”, despre dramele mărunte sau, după caz, semnificative ale adolescenței și despre tribulațiile – sentimentale, intelectuale ori (incidental) politice – ale unor adolescenți din provincie, publică în 1936 Pericle Martinescu (1911-2005), publicist de cursă lungă, eseist cu o oarecare deschidere spre comparatism, traducător (iar la vârsta senectuții, un bun memorialist). Este vorba despre Adolescenții de la Brașov (Editura Adevărul), carte de debut, de referință pentru tânăra generație interbelică, uitată însă în deceniile de după Al Doilea Război Mondial și reeditată (într-o variantă revizuită stilistic) abia în 1991 (la o editură obscură).

Scris, potrivit mărturiei autorului, în numai câteva luni – „într-o vară toridă și secetoasă (în 1933), în umbra unei odăi liniștite de casă țărănească dintr-un sat din mijlocul Dobrogei” –, romanul nu a putut apărea decât cu mari dificultăți. Prezentat în 1934 la un concurs din al cărui juriu fac parte Perpessicius, G. Călinescu, Șerban Cioculescu, T. Vianu, ratează Premiul „Tekirghiol-Eforie” al Editurii Cultura Națională, obținut în acel an de Sergiu Dan, cu romanul Arsenic. E refuzat apoi de diferiți editori – de unii din rațiuni comerciale, iar de alții, în virtutea unor prejudecăți față de anumite secvențe prea „îndrăznețe”, susține autorul. Perpessicius, căruia romanul i-a plăcut, îl recomadă spre publicare la Editura Fundațiilor Regale, unde manuscrisul este din nou respins, cu motivația că „nu poate fi publicat de o editură «oficială» din cauza unor chestiuni de ordin ideologic, pe care o astfel de editură nu avea căderea să le promoveze”. Martinescu nu precizează despre ce „chestiuni de ordin ideologic” este vorba, însă cine citește Adolescenții de la Brașov găsește aici, printre personaje, pe un licean care face propagandă comunistă și sprijină – evident, clandestin – mișcarea sindicală... (Poziționat ideologic în zona de centru-stânga, Pericle Martinescu nu a fost, în anii ’30, un intelectual „angajat”.)

Neșansa continuă să-l urmărească pe tânărul autor, în favoarea căruia intervine, la un moment dat, și Mircea Eliade, tot fără succes. Participă, în fine, la un alt concurs de manuscrise, organizat de Editura Adevărul, și pierde din nou (în favoarea unui autor mai mult decât obscur azi, Apostol Fulga). Totuși editura – recunoscută, de altfel, ca prietenoasă față de autorii bănuiți de simpatii de stânga... – publică (la trei ani după ce a fost scris) romanul lui Pericle Martinescu.

După emoțiile debutului vin la rând acelea legate de receptare și dezamăgirea de fi fost comentat în primul rând de congeneri, care l-au primit, de altfel, cu entuziasm (cu excepția lui Eugen Ionescu), și într-o măsură nesemnificativă de „criticii de autoritate”.

La apariție – își amintește autorul -

romanul „...a produs o oarecare vâlvă în lumea literară (mai ales cronicarii tineri s-au grăbit să scrie articole extrem de elogioase), datorită, desigur, și publicității intense de care se bucura din partea organelor de presă ale întreprinderii «Adevărul». Dar criticii de autoritate – cu excepția lui Călinescu – n-au scris despre carte, din considerente foarte legitime: ei fiind profesori, nu puteau comenta o operă ce lua în răspăr tocmai profesiunea lor de slujitori ai învățământului. În schimb, mulți confrați și cititori mă felicitau în scris sau oral, adesea în termeni hiperbolici, și îndeosebi în rândul «generației tinere» romanul a trezit un ecou viu și puternic”.

E de citit, totuși, cu anumite rezerve conjectura potrivit căreia criticii n-ar fi scris despre Adolescenții de la Brașov din pricina unor scrupule de profesori. Că lucrurile nu stau chiar așa o arată receptarea de care s-a bucurat – din partea acelorași comentatori care activau și în învățământul secundar – microromanul satiric al lui Anton Holban, Parada dascălilor...

Cât despre G. Călinescu, el a scris, într-adevăr, pentru Adevărul literar și artistic, o cronică favorabilă, deși fără supralicitări valorice (mult mai amabilă decât erau de obicei articolele pe care le dedica, din vârful condeiului, volumelor scriitorilor tineri...), și destul de amplă, citind Adolescenții de la Brașov ca pe un roman „ieșit din atmosfera ardelenescă” de după Unire. Ușor (foarte ușor) ironic, criticul arată, într-un preambul cu caracter general despre literatura română din Ardeal și despre raporturile acesteia cu literatura Vechiului Regat, de ce „un tânăr ardelean care se respectă nu citează decât din Gide și din Proust și de-a dreptul în franțuzește”: e vorba de „o reacțiune la mediul germanic” care a influențat mai puternic cultura românilor transilvăneni înainte de 1918:

„Fenomenul acesta nu-i lipsit de un anume snobism, dar snobismul e bun. El scoate pe ardelean din raza culturii austriace care avusese înrâuriri atât de deplorabile asupra scrisului românesc transilvan de dinainte de război și-l apropie de cercul latinității noastre. Mulțumită școalei și a amestecului într-o clasă de tineri din toate regiunile putem afirma azi că a dispărut orice deosebire între tinerii de o parte și de alta a munților, afară doar de o ușoară inversare de aspirațiuni. Clujanul de pildă citește mai ales franțuzește, iar bucureșteanul mai ales nemțește”.

Ca roman despre o „nouă tinerețe ardeleană, la care n-au mai rămas din stilul vechi decât anume obiceiuri sociale”, cartea lui Pericle Martinescu îi apare criticului ca un „document” – relevant atât din perspectiva relațiilor dintre generații, cât și pentru anumite schimbări pe care le cunoaște orașul ardelenesc după Unire. Pitorescul romanului este pus pe seama faptului că autorul este „un adevărat adolescent, în curent de altfel cu literatura juvenilă occidentală”, căci „numai un adolescent ar fi putut da impresia fierberii și dezordinei juvenile fără alterări” – punct în care, consideră G. Călinescu, Adolescenții de la Brașov s-ar asemăna cu primele scrieri ale lui Ionel Teodoreanu.

Afinitățile cu La Medeleni, semnalate de mai mulți comentatori – în special tendința de a construi în jurul vîrstei adolescentine un mit, înconjurat de un halou de lirism – sînt ușor de detectat, deși autorul declară că și-a conceput romanul ca pe o replică la acea carte-cult care, în deceniul anterior, fixase în conștiința publică imaginea lui Ionel Teodoreanu ca scriitor al adolescenței. Dacă autorul Medelenilor surprinsese „o adolescență superficială, numai în manifestările ei exterioare”, autorul Adolescenților de la Brașov ar fi încercat, potrivit propriilor mărturisiri, să înțeleagă „răscolirile violente ale adolescenței, în fascinantul ei univers interior, acolo unde sentimentele cele mai aprinse se întâlnesc cu pasiunile cele mai violente și cu credințele cele mai fantastice”:

„D. Teodoreanu a intrat în paradisurile adolescenței ca într-o grădină cu foarte multe flori și fluturi; eu am intrat ca într-o fântână foarte adîncă și foarte boltită la fund, în care se agită sute de balauri superbi cu limbi de foc și cu zvârcoliri metalice între ei”.

Cel puțin așa pretinde Pericle Martinescu în interviul pe care i-l acordă lui Dan Petrașincu, la debut, pentru revista Rampa. Romanul e însă – atât prin ceea ce transmite, cât și ca scriitură – mai „cuminte” și mai puțin profund decât i-ar plăcea autorului să creadă. „Adâncimea” sa și a eroilor săi (a „fântânii” în care susține că ar fi privit...) este pură bravadă adolescentină, fără consecințe. Petrașincu vede în congenerul pe care îl intervievează un „tânăr revoltat și neliniștit, așa cum sunt eroii lui Gide sau Montherlant”, exponent al unei foarte moderne atitudini de frondă, iar în Adolescenții de la Brașov, „o carte revelantă, aparținând unui gen încă nefamiliar literaturii noastre, deși în construcția ei intimă are asemănări cu Medelenii d-lui Ionel Teodoreanu, bineînțeles, păstrând rezervele și proporțiile”.

În paginile romanului, fronda invocată de Petrașincu trece însă mult atenuată.

Ambițiile autorului sînt mari, supradimensionate în raport cu cartea propriu-zisă; totuși, ele merită luate în serios, fie și ca simptom pentru o epocă sau ca indiciu definitoriu pentru proiectul unei generații de tineri literați.

Semnificativă este, în acest sens, desprinsă din același interviu citat, și mărturisirea următoare:

„Îndrăznesc să afirm că această carte e un roman occidental în care pulsează sufletul nostru, al celor de aici, suspendați între Orient și Occident”.

Martinescu sugereză astfel că, mai mult decât un roman al adolescenței – care, ține să precizeze autorul, nu și-a propus să fie „un «document» sau o «carte a generației»” –, Adolescenții de la Brașov ar fi, cel puțin în intenție, o carte sincronă cu fenomenul literar european, având totodată ca miză, în subtext, o reflecție în jurul unei identități autohtone. În mod foarte limpede, Pericle Martinescu împărtășește cu generația sa preocuparea pentru definirea și/sau consolidarea unei identități culturale la întretăierea – atât de des invocată în epocă – a drumurilor dintre Orient și Occident. Tema e atinsă în treacăt în „dezbaterile” adolescentine ale peronajelor din acest roman al tinereții și al căutărilor identitare ce nu sunt doar individuale – fără ca Adolescenții de la Brașov să fie (și să-și propună a fi) un roman politic, așa cum fuseseră, cu un an-doi înainte, Întoarcerea din Rai și Huligalii lui Eliade.

De fapt, în mod verosimil, politicul pătrunde în romanul lui Pericle Martinescu doar în măsura în care îl poate recepta lumea mică și relativ închisă a unor adolescenți dintr-un oraș de provincie, elevi la Liceul „Șaguna”. Acaparați de grija examenelor și de micile „evadări” aventuroase ori sentimentale – iar unii dintre ei, de incipiente ambiții literare –, cei mai mulți dintre eroii acestei cărți trăiesc departe de frământările politice. Distanța față de Capitală pune, de altfel, o surdină evenimentelor de acest fel. Tinerii șaguniști citesc în ziare „despre războiul din Manciuria, despre ravagiile crizei economice (prăbușirea unui alt trust, sinuciderea unui alt «rege» al industriei), despre noile și temerarele traversări ale Atlanticului cu avionul”, dar, pentru ei, subiectul „cel mai actual dintre toate” rămâne examenul de bacalaureat... „Ziarele sunt pentru cei ce nu trăiesc viața”, spune la un moment dat un personaj. Trecerea prin oraș a regelui Carol al II-lea, de curând revenit pe tron, e un amănunt strecurat în grabă...

Bianca BURȚA-CERNAT

Critic și istoric literar

Scriitori și creatori de ficțiuneOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Cartea săptămânii

Hamlet de William Shakespeare

recomandată de

Adrian TITIENI

Doina Ruști despre Dostoievski

Recomandări

"Fiecare epocă tânjește după o lume mai frumoasă. Cu cât deznădejdea și descurajarea produse de prezentul tulbure sunt mai adânci, cu atât este mai arzătoare această năzuință... fiecare epocă lasă posterității mai multe urme ale suferințelor sale decât ale fericirii. ... numai calamitățile devin istorie."

(Johan Huizinga)

Amurgul Evului Mediu de Johan Huizinga, carte recomandată de Cristina BOGDAN

Lectură de autor

Lia FAUR

Noutăți

O carte bună, un creion de tâmplărie și un scriitor galician

Flaubert: Dicționar de idei primite de-a gata

Carte recomandată de Bogdan TĂNASE

Clasic

Anca Șurian recomandă Mateiu Caragiale: Craii de Curtea-Veche

Copyright © optmotive.ro

Echipa