Ioan COROAMĂ este student în anul I în cadrul Departamentului de Filosofie al Facultății de Filosofie și Științe Social-Politice din Iași. A publicat în Poesis internațional, Steaua, Vatra, Euphorion și Echinox și a citit la Institutul Blecher și la Nepotu' lui Thoreau.

A câștigat Marele Premiu al Concursului de poezie 408 (secțiunea studenți de la facultăți cu alt profil decât cel filologic), organizat de Asociația studenților de la Litere (ASLUB), Universitatea din București.

talking heads: întrebarea

pe mine nu mă-ntreabă nimeni cine sunt

sau ce vreau de la viață.

ajung să mă-ntreb singur ce așteptări am.

ce așteptări am de la oamenii cu părul verde,

care vin să mă-mbrățișeze.

ce așteptări am de la câinii înfrigurați,

care vin să mă lingă. 

ce așteptări am de la părinții mei, 

care mă simt diferit, dar care-mi acceptă

diferența.

ce așteptări am de la cei din jurul meu,

care mă simt diferit, dar care nu-mi acceptă

diferența. 

și vreau ca-n viață să iubesc,

și apoi să fiu iubit, fără s-apară

dezbinarea dintre mine și oricine

vrea să-mi poarte grija. 

cu o singură mișcare din adins 

i-aș putea ghida  pe cei ce vor

să mi se apropie, să-mi facă radiografie

la spirit.

dar pe mine nimeni nu mă-ntreabă cine sunt,

pentru că omul nu se va interesa niciodată

asupra omului. 

aș putea fi un brunet urât și 

o brunetă urâtă în același timp,

și nimeni să mă privească ori să mă certe.

ce așteptări să mai vreau de la viață când

a vrea să pictezi o casă și să ai o casă, sunt

așteptări incorecte?

ajung să mă-ntreb unde mă localizez: 

în sufletele celor dragi sau în propria rugăciune?

pentru că pe mine nu vrea nimeni să mă-ndrepte, 

să mă-ntrebe cine sunt, să-mi spună cine sunt

și să-mi arate cine sunt.

nu vreau decât iluminare prin două cuvinte

sau printr-un singur cuvânt,

de la viață.

talking heads: răspunsul  

cine se va revolta împotriva individualității

va fi pedepsit, 

dar va câștiga un prieten.

și mie mi s-a ordonat să clipesc ore-ntregi 

la perete, când am îndrăznit să propag 

sprijinul dezinteresat către fiecare om 

ce se afla în nevoie.

dar m-am întors negreșit și am clădit rezistență

împotriva celor ce ascund altruismul. 

fetița spune: vreau ca fiecare să facă ceva 

pentru celălalt, căci fiecare se lucrează pe sine 

fără să-i lucreze pe alții.

cum construim fericirea când îi eliminăm 

pe toți cei ce ar putea mărturisi-o alături de noi?

căci fericirea e singura care ar putea mijloci 

ca un băiat tăcut de secol 21 să devină prietenul

unei fetițe înghițite de istorie.

și deși ea nu-mi mai poate vorbi 

decât printr-un ecran, îi vorbesc eu, sperând să m-audă

când îi spun: vreau să construim fericire 

și pentru cei din casele de copii,

și pentru cei din uzinele dezafectate,

și pentru cei înfometați din stradă,

și pentru cei suferinzi din spitale.

să construim fericire pentru oricine are nevoie de fericire.

să-i scoatem noi pe toți din nevoie, fără s-așteptăm să fim 

scoși la rândul nostru, pentru că-ntotdeauna 

va fi cineva la rând înaintea noastră, 

cineva care să ne arate involuntar că lupta noastră poate părea 

o minciună pe lângă lupta altcuiva, și de aceea uneori

e nevoie de părăsire.

să-ți părăsești propriul câmp de bătălie, pentru a lupta pentru 

altcineva, incapabil să biruiască singur.

să-mi părăsesc propriul sine, la fel cum fetița și-a părăsit 

propriul sine, pentru a clădi un afect colectiv, alungător

al singurătății. 

căci atunci când singurătatea câștigă, 

câte o bucățică de fericire începe ușor-ușor să dispară

din noi.

talking heads: copilăria

copilăria ar trebui să fie îmbucurătoare,

nu despre orfani sau despre părinți care-și părăsesc

copiii.

nu despre adolescenți resemnați care doresc altora

să aibă parte de fericirea pe care n-au avut-o ei.

te-ntrebi ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi fost tu

polonezul care voia bucurie în sânul 

umanității, dar care n-a avut parte de bucuria

unei familii. 

copilăria fără o familie e precum mersul cu bicicleta fără frâne,

nu știi niciodată unde te vei opri, când te voi opri,

sau cine îți va atenua din cădere.

existența părinților te asigură că

de fiecare dată când cazi știi că ai 4 mâini gata 

să te ridice.

cum rămâne cu cei care n-au avut parte 

de mâinile astea salvatoare?

cum rămâne cu cei care s-au ridicat singuri 

și au învățat să prețuiască două mâini apărute în viitor? 

cei care și-au însușit exercițiul însingurării s-au dovedit

a fi și cei mai buni prieteni, ei sunt cei ce trebuie prețuiți

și protejați de propriul trecut.

ei sunt cei cărora le trebuie oferită intimitatea pierdută 

de-a lungul devenirii.

ai nevoie de tristețe ca să ajungi să propovăduiești veselia,

iar când nu-ți lipsește nimic nu ești capabil 

să conștientizezi de unde izvorăște răutatea, 

de aceea întreabă-te, cum ar fi fost să n-ai un pat al tău

sau o cameră a ta, să-ți lipsească acele prezențe

care să-ți spună noapte bună zilnic 

și care să-ți călăuzească pașii. 

chiar și așa nu știi niciodată unde te vei opri, când te vei opri 

și cine are să te ferească de drumurile înguste 

și murdare.

Sextina

Să vă împac pe toți aș vrea să se-ntâmple,

și apoi în fiecare weekend să vă fac compot,

să mă iubiți oricum, dar numai nu cu sânge,

să povestim despre pădure numai prin glasurile pădurii,

și peste tot în casă urmele unei prietenii curate să-nflorească,

ca atunci când omul recunoaște că doar plimbarea îl înalță,

Cum pe mine doar o îmbrățișare colectivă mă înalță,

și vreau ca această-mbrățișare în mijloc de cabană să se-ntâmple,

radiații de lumină iernatecă trimise pe oameni să-nflorească,

și să-i învăț cum pot eu mai bine să bea nectar și compot,

iar ei să mă-nvețe bucuria existenței în adăpostul pădurii,

căci acolo unde bradul străjuiește cerul nu există sânge,

Pe toți aș vrea să vă feresc de spaimă și de sânge,

și să vă ofer ceaiul care pe lepros din agonie spre extaz îl înalță,

ca să vedeți cu ai voștri ochi necredincioși minunile pădurii,

și să vă-mpac pe toți aș vrea din nou să se întâmple,

să redevenim colectivul prietenesc, care săptămânal face compot,

cât timp așteaptă ca flora de interior să înflorească.

Să vă învăț să ne rugăm ca iertarea printre noi să-nflorească,

căci iertarea e cea care împiedică spontan o vărsare de sânge,

iubiți-vă și alintați-vă-ntre voi când în cabană beți compot,

și prețuiți compotul ca pe o formă materială a iertării, care vă înalță,

nu vă sfiiți să încercați a face împăcarea să se-ntâmple,

și nu uitați că împăcarea e cea mai trainică din vrăjile pădurii,

Pentru că nimeni nu vă vrea ajunși pe căile pădurii, 

dar eu vreau ca încă din iarnă să ajutăm pădurea să-nflorească,

lângă mine vă vreau să lucram ca bucuria să se-ntâmple,

și să ne curățim de orice-a cauzat o pată imensă de sânge,

iar cum pe pădurar dulceața de conuri de pin îl înalță,

așa și pe noi să ne-nalțe cazanele alungite de compot.

Întreaga comunicare a empatiei pornește de la un pahar de compot,

și rezolvarea certurilor nu înseamnă decât o călătorie prin căile pădurii,

căile albe sunt străjerii care pe cel tulburat îl păzesc și-l înalță,

așa că nu mai fiți tulburați, iertați-vă și lăsați stihia din voi să-nflorească,

ca să vă țineți de mâini în lanț, ci nu să vă pătați de sânge,

să vă împac  și să vă protejez pe toți aș vrea să se întâmple,

Îmbrățișarea ne înalță trupurile până la izvoarele cerești de compot,

să renunțăm la sfadă ca să se-ntâmple descântecele pădurii,

căci împăcarea vrem să-nflorească și să stârpească urmele de sânge.

Spring

am lăsat vara să se piardă-n câteva spații mărunte,

casa dariei, casa lui george, casa părinților mei.

aceste teritorii ale fericirilor vehemente m-au ajutat

să încui amintiri adunate peste an, căci știu că undeva

am greșit,

am ales să nu răspund nevoii deșarte de a vorbi cu

cei trecuți și am făcut baraj de detașare în fața 

dragostei.

mi-am istovit picioarele pe un singur traseu,

vreme de trei luni,

la o distanță comună de căminul părintesc,

iar când ele nu mai puteau să meargă, eu le rugam

să meargă, 

le rugam să mai ducă o sută de metri

până la casele prietenilor mei, devenite un timp

casele bucuriilor mele.

-

am fost neputincios când am lăsat vara să mă țină

numai prin balcoane, departe de măreția somnului și prea aproape

de tentație.

dar sunt pregătit să-nving neputința și să mă plimb pe străzi

cât pentr-o sută de veri, să-mi fie nomadismul răspuns

la pornirile temătoare, și să găsesc poftă de-mbrățișare

în chipuri cunoscute și necunoscute.

-

am creat un circuit al corpului, mișcare infinită

de la o casă la alta,

dintr-o încăpere în alta,

așa m-am obișnuit să-mi pese 

doar de oamenii care mă făceau să râd.

de cei care m-au făcut să plâng 

nu îmi mai pasă, căci știu că și aici am greșit,

dar am ales să-mi fie bine, să pot împrăștia veselie

celor ce îmi sunt membrană.

-

am învățat să-mi reamintesc

de cei ce mi-au fost simpli trecători în minte,

și apoi am uitat ce am învățat,

dorindu-mi doar liniștea cauzată de goluri.

tot ce a fost ecou resimțit și adunat,

tot ce nu s-a mai controlat, fiecare scenă

regândită și reconcepută,

toate s-au șters când am lăsat vara să mă cuprindă

în hărțile ei energetice.

poate că n-am câștigat pe deplin liniștea, însă

mi-am câștigat prietenia, ascultând zilnic

alte feluri de muzică, în alt fel de camere,

dar cu aceiași oameni,

până la urmă oamenii sunt cei care captează

magnitudinile de moment.

și tot oamenii sunt cei care te regenerează

când ai fost degenerat.

-

deci n-am lăsat să se piardă cu-adevărat în vară

aceste spații mărunte, teritorii ale râsului creativ,

casa dariei, casa lui george, casa părinților mei.

de fapt aceste spații m-au lăsat să mă pierd în ele,

să mă infuzez cu armonia din ele,

și să fiu eu sprijinul apropiaților întâia oară-n viață.