OPTm
nr. 74

Polifonic

Aura terminase de format numărul din nouă cifre, cu prefix de București. Discul se rotise în sens invers, de îndată ce fata scosese degetul arătător din spațiul cifrei trei. La celălalt capăt al firului, într-o garsonieră din Militari în care locuiau unchiul și mătușa ei, telefonul sunase de cinci ori. La al șaselea apel răspunsese o voce de femeie. Mătușa ei.

O dată pe săptămână, Aura, elevă în clasa a cincea, dicta cu voce tare, cât mai rar și cât mai clar, cuvintele de pe o listă. Erau scrise pe o bucată de carton, ruptă dintr-un cartuș de Viceroy, ori pe o filă din caietul de datorii, unde erau trecute numele celor care cumpărau din când în când de la magazinul alimentar al unchiului ei. Lista era scrisă de Ondina.

Nu era o sarcină grea pentru copil să dea astfel de telefoane. Ba chiar îi plăcea să facă asta, dintr-un motiv lesne de înțeles. Vedea și ea în telenovele femei de afaceri, îmbrăcate întotdeauna elegant, în fustă scurtă și cu taior: vorbeau la telefoanele de dimensiunea unei cărămizi cu antenă lungă, dădeau ordine și rezolvau probleme de tot felul, din spatele unui birou masiv. Acum și Aura putea fi considerată o femeie de afaceri. Magazinul unchiului trebuia să fie mereu aprovizionat. Iar dacă ea nu îl suna, atunci cum avea să știe ce mărfuri lipseau de pe rafturi?

Fanta de 2 litri – 4 baxuri

Coca Cola

Frutti Fresh de portocale

Bere Ciuc – 6 lăzi

Țigări Viceroy – 3 cartușe

Vin Jidvei alb – 12 sticle

Savarine – 15 buc.

Amandine – 20 buc.

Biscuiți cu cremă – 2 cutii

Orez

Făină

Zahăr

Mălai

Lumânări

Pateu

Margarină Rama

Cornuri Chipicao

În fiecare joi, Aura primea cu bucurie lista de la Ondina, vânzătoarea care lucra încă de la înființare în magazinul și barul unchiului, din centrul satului. De-a lungul timpului, câteva reguli nescrise fuseseră stabilite de comun acord între fetiță și vânzătoare. Amândouă aveau ceva de câștigat din relația asta, chiar dacă mama Aurei era nemulțumită de ceea ce scria pe factura de telefon, la final de lună. Ondina, pe de o parte, care nu avea telefon fix în bar, își anunța patronii cu privire la marfa care se împuțina în timpul săptămânii și le dădea în acest fel comanda pentru perioada următoare. Aura, pe de altă parte, primea bucuroasă micile atenții pe care i le oferea femeia de la magazin. Când mama o trimitea să cumpere pâine, Ondina avea de fiecare dată grijă de fetiță și îi dădea câțiva biscuiți cu cremă, într-o punguță de plastic, ori câteva napolitane cu cacao. Uneori, îi oferea și bomboane, eugenii, caramele pe care le vindea la vrac. Aura le primea smerită, întocmai cum primea pachețelele cu pomană în biserică – iar inima creștea în ea la fel ca suma de pe factură. Apoi, când ajungea acasă cu sacoșa cu pâine și cu dulciurile de la Ondina, Aura le mânca pe toate, cu o lăcomie neasemuită. Erau plata pentru săptămâna aceea. Nu le împărțea nici cu fratele, și nici cu sora ei. În definitiv, nu ei stăteau zeci de minute cu receptorul alb lipit de ureche, încercând să descifreze scrisul mic al Ondinei de pe bucata de hârtie împăturită. Făcea o treabă de adult și o făcea chiar bine. Era convinsă de asta, de la o zi la alta, mai ales că Ondina îi mulțumea și o lăuda de fiecare dată. Îi lăsa lista și pleca la bar. Nu stătea niciodată lângă fetiță când telefona la București și nici nu avea de ce să o păzească. Ondina avea încredere în puștoaica brunetă, cu părul prins într-o coadă la spate și cu mulți cleștișori colorați în păr, prinși de-o parte și de alta a cărării de pe mijloc.

Într-o zi, în timp ce maică-sa punea florile de mușețel la uscat, pe o pagină mare de ziar, pe masa din holul ce dădea spre bucătărie, a văzut-o pe Aura când a intrat în bucătărie cu o punguță transparentă. În ea se aflau cinci biscuiți rotunzi, acoperiți pe o parte cu un strat generos de ciocolată. A întrebat-o ce tot mânca pe sub mustăți, văzând-o când a băgat primul biscuite în gură.

— Dulciuri. Mi le-a dat Ondina.

După o scurtă pauză, a adăugat:

— E desertul meu preferat!.

Din vocea fetei, maică-sa a ghicit o notă de mândrie. Dar cine putea să înțeleagă de ce era copilul ăsta atât de mândru că primea câțiva biscuiți? Dacă Ondina avea de dat dulciuri pe gratis, cine era ea să o împiedice? Se ruga doar să nu fie expirați.

Aura a primit astăzi în schimbul serviciilor ei telefonice ceva de preț – o sută de grame din cei mai scumpi biscuiți la vrac din magazinul unchiului. Era un semn clar că serviciile ei erau apreciate încă o dată de Ondina. Ba chiar era un lucru mare pentru un copil de nici 12 ani care și-a învins timiditatea și care acum vorbea la telefon cu unchiul sau mătușa de parcă era egalul lor. Le dădea comenzi și indicații, le reamintea ce produse uitaseră să cumpere dățile trecute. Ea era vocea Ondinei și omul de legătură cu patronii și știa că era unică. Niciun alt copil din sat nu făcea treaba asta. Doar nu toată lumea avea telefon fix! 

Săptămână de săptămână, Aura forma numărul pe care îl învățase rapid pe dinafară și dicta, indiferent de cine îi răspundea la telefon, cuvintele pe care Ondina le scria grijulie, așa cum se pricepea ea. Ondina era o femeie mică de statură, cu părul roșcat, tuns scurt, uneori cam creț. Aura nu era prea sigură dacă și-l făcea permanent la coafeza din satul lor, dar după cum îi stăteau șuvițele, se gândise că femeia termina un tub de fixativ în doar o săptămână. Din ce observase când Ondina îi înmâna lista, aceasta purta aproape întotdeauna aceleași haine: o geacă scurtă și neagră de piele, cu capse; blugi albaștri și un tricou colorat, cu vedere la buric. O vedea pe Ondina de aproape doar când venea la poartă și îi lăsa lista sau când trecea întâmplător prin dreptul cârciumii. O ruga apoi să dea comanda la București, dar nu o grăbea. Aura lua lista și nu mai stătea la discuții, așa că nu avea timp pentru a analiza hainele. Fetița nu știa exact câți ani avea femeia cu tricourile scurte, însă cu siguranță era tânără, își zicea Aura, pentru că se machia la ochi cu roz pal și pentru că avea o talie ca de viespe, de nici nu ziceai că a făcut un copil cu ăla a’ lu’ Petrache. Auzise cuvintele astea o dată, când venea de la ore, iar o vecină i le șoptise lui tanti Mirela, de lângă școală, când o văzuseră pe vânzătoare în timp ce traversa șoseaua.

Vacanța de vară a trecut, iar Aura a început clasa a șasea, fără prea mare tragere de inimă. De o săptămână și jumătate, stătea ca pe ace. Când trecuse alaltăieri pe lângă magazinul unchiului, în drum spre casă de la școală, Ondina nu îi ieșise în cale să îi dea lista cu comenzile, așa cum făcea în fiecare joi sau vineri, în funcție de câtă marfă mai avea în bar. În trecut, fuseseră și excepții, când Ondina venea direct la ea la poartă, o striga, iar treaba era apoi rezolvată cu un telefon la București. Era sigură că se întâmplase ceva cu Ondina. Nu înțelegea deloc de ce femeia nu mai avea nevoie de serviciile ei. Greșise oare cu ceva la ultima comandă? Era sigură că nu încurcase niciun cuvânt, ba chiar învățase scrisul Ondinei și se obișnuise cu prescurtările pe care le tot făcea femeia ca să economisească hârtie din caietul datornicilor.

Așa că într-o vineri, când a terminat orele mai devreme pentru că profesoara de educație tehnologică nu venise la școală, Aura s-a hotărât să se oprească la magazinul unchiului. I se făcuse și poftă de gumă Hubba Bubba și de pernițe Viva. Când o vedea cu punga de Viva, fratele ei mai mare o tachina de fiecare dată, cu glumele lui proaste și expirate: „Iar mănânci mâncare pentru pisici?”. De data asta avea să le ascundă în dulapul de sus, din bucătărie, în spatele borcanului de ceramică în care maică-sa ținea zahărul. Plănuia să le mănânce pe toate mai târziu. Era curioasă să afle ce mai face Ondina. Poate s-a îmbolnăvit, săraca, că poartă tricourile alea scurte de i se vede buricul și poate că a răcit la ovare, cum zice mama. După prânz a intrat în magazinul alimentar, a salutat-o pe femeie și s-a prefăcut că se uită pe rafturi, ca să vadă ce a mai adus nou în zona de dulciuri.

Ondina și-a ridicat privirea. Abia se vedea de pe scaunul pe care stătuse până atunci în spatele tejghelei. În fața ei se afla un cântar electronic, cu câteva firimituri rămase de la napolitanele pe care le cântărise recent.

— Hei, cu ce te servesc?

Când Ondina s-a ridicat în picioare, a pus lângă cântar un obiect puțin mai lung decât un pachet de țigări. Avea un ecran portocaliu și scotea niște sunete pe care Aura le auzise odată și din geanta profesoarei de biologie. I-a spus femeii ce vrea să cumpere și a rămas cu privirea la micul obiect gri, care începuse să vibreze, alunecând ușor spre cântar. Vânzătoarea i-a pus guma și punga de Viva pe masă.

— Îți place? E un telefon d-ăsta polifonic sau cum dracu’ îi zice, că nu mă pricep.

Aura a luat de pe tejghea mica drăcovenie, a rotit-o și a întors-o pe toate părțile, apoi a așezat-o în același loc. Văzuse și ea modelul ăsta într-o reclamă, dar cu ecranul și cu butoanele de alte culori, când se uita la un film pe Pro TV acum două seri.

— Patronu’ mi l-a luat, la abonament. Zice că așa pot să-l sun la orice oră și să-i zic ce am nevoie.

Ondina a continuat să laude micul telefon, amintind că avea jocul „râma” pe el și încă vreo două și că de aseară își tot dăduse mesaje cu ăla a’ lu’ Mocanu, încântată că sunt în aceeași rețea. Era toată numai un zâmbet, machiată cu negru și dată pe buze cu un ruj roz sidefat, pe care Aura îl observase de când intrase în magazin.

A ascultat cuvintele Ondinei fără să zică nimic despre noul telefon. A plătit produsele și a ieșit din magazin în mai puțin de cinci minute. Ghiozdanul i s-a părut dintr-o dată prea greu, iar ochii au început să o usture. Nu era ea atât de proastă să înceapă să plângă! Doar nu era să cedeze în fața unui obiect de plastic! Trebuia să fie foarte atentă, pentru că dacă o vedea frati-su plângând, ăsta o lua la mișto. De data asta, fără niciun pic de milă.

Când a intrat în curte, a trecut repede pe lângă casă, a cotit la stânga și a ajuns lângă un căruț pătrat cu două roți în care ai ei strângeau gunoiul din curte. Aura s-a uitat câteva secunde la pachetul cu gumă și la punga de pernițe și le-a aruncat peste un stat de frunze uscate, în căruțul gri. 

Florentina IONESCU

Jurnalistă la săptămânalul Viața Medicală, Florentina publică în mod frecvent proză scurtă în diverse reviste online (Revista de Povestiri, LiterNautica, Literomania, Povești cu miez), dar și pe blogul personal. Participă cât de des poate la ateliere online de scriere creativă (la Fundația Calea Victoriei și la Revista de Povestiri).

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

O povestire legată, construcție clasică și situație epică veridică - acestea sunt trei dintre calitățile prozei sale. Florentina Ionescu scrie proză scurtă, realistă, într-o manieră care pendulează între notație și analiză psihologică.

OPTm

 

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Paturi oculte de Doina Ruști, Ed. Litera, 2020 (în curând și audiobook)

Carte recomandată de

Ioana Cistelecan, Mircea Pricăjan, Călin Teutișan, Bogdan Tănase, Adriana Titieni Irimescu,

 

 

 

 

 

 

CĂRȚI NOI

 

 

LITERA, 2021

 

 

 

 Humanitas, 2021

Tracus Arte, 2021

 

O fereastră veche,

   dacă în casă ar rămâne

   ar traduce imprecise

   imagini atinse de ploaie.

Enrique Nogueras

 

Peter Pan, 2020

 

VIAȚA LITERARĂ

 

 

Ioana Drăgan, la Ierusalim

 

 

 

Humanitas, 2021

 

Semnează

 

 

 

 

 

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

Cristina Bogdan - Muzeul Arheologic din Adamclisi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro