OPTm
nr. 99/12

Un strop de conversație

Tăcerea se instală pe nesimțite, ca o pânză de păianjen într-un colț de cameră. Este ea premergătoare lucrurilor cu adevărat importante? Domnul Franz crezuse mereu că da, din moment ce se instalează acolo unde conversația ajunge într-un punct mort. Iar dacă un dialog a ajuns într-un punct mort, este pentru că nu se vorbea, de fapt, despre lucruri importante sau pentru că, după ce acestea s-au epuizat, nu a mai rămas de întins decât o spoială, un ecou decolorat și surd de vorbe goale și formule preconcepute. Nu și în cazul de față. 

Întrebarea doamnei Nadia sau, mai bine spus, presupunerea, era suficient de deschisă pentru a porni o discuție destul de amplă despre începuturile domnului Franz ca agent de pază, însă din moment ce personajul nostru simțise o ușoară neîncredere în surâsul doamnei Nadia, în modul ei de a- l auzi fără a-l asculta, de parcă sunetul vocii sale ar fi făcut parte din zumzetul confuz al orașului, de a se uita la el fără să-l privească, de parcă materia ar fi fost transparentă, în fine, de a vorbi fără a spune mare lucru, personajul nostru, spuneam referindu-ne la domnul Franz, găsi de cuviință că, deocamdată, ar fi fost mai bine să tacă. Ba chiar, nemulțumit de nereușita povestirii și de comportamentul țeapăn pe care îl generase, începuse, pe nesimțite, a răspunde cam tăios, așa cum se poate observa recitind ultimele sale replici. 

Dacă, așadar, tăcerea se instalase, aceasta nu se datora subiectului discuției ci, descoperirea poate părea banală și poate chiar este, nu vom obține niciun premiu pentru ea, altele sunt punctele forte ale acestei povestiri (oare?), se datora participanților la conversație. Domnului Franz în mod special care, acum stânjenit de situație, nu știa cu ce pretext să se ridice de la masă și să-și ia la revedere. Se uita pe fundul cănii cu ceai de parcă ar fi vrut să descopere acolo o lume ascunsă, microscopică. Câteva fire de zahăr făceau dragoste înainte să se dizolve complet unul în carnea dulce a celuilalt. Domnul Franz se holba indiscret la șerpuirea lor uleioasă. 

Nu s-a putut afla cât timp a trecut până când unul dintre cei doi s-a hotărât să rupă tăcerea. Poate că rămaseră acolo două minute sau doi ani, ceea ce, în vremurile actuale, e totuna. Ploaia cădea în stropi mici care își dădeau coate în plonjarea lor naturală spre pământ. Coatele stropilor erau apoase, contactul dintre ei spărgea apa în miliarde de stropi mai mici care, cu aceeași îndârjire, își dădeau coate la rândul lor spărgându-se în miliarde de stropi mai mici care... Și pentru că, dacă cei doi ar fi rămas blocați în tăcere povestea noastră ar fi trebuit să se termine brusc aici, s-a întâmplat apoi ca doamna Nadia să vrea să vorbească. 

A fost o reacție spontană, pare-se, deși poate că nu în totalitate, din moment ce domnul Franz observase că, în tăcerea ei desăvârșită, își făcuseră loc câteva oftaturi. Acestea nu se împinseră unele pe altele cu coatele, iar asta nu pentru că erau mai disciplinate decât stropii de ploaie sau pentru că le deranja cacofonia, ci pentru că veneau pe rând și erau mai puține. Din oftaturile doamnei Nadia, dar și din conversația pe care o avusese până atunci cu vecinul său, oricine ar fi putut trage concluzia că exista de partea ei o iritare, sau poate o întristare ori, în orice caz, o povară sufletească, nu de tipul celei despre care ne vorbesc purtătorii de sutană în termeni declamatori, Orice desfătare trupească este o povară sufletească, spun ei în timpul cuvântărilor, fluturându-și degetele arătătoare a amenințare înaintea enoriașilor, ci acel tip de povară pe care o purtăm înăuntrul nostru atunci când nu avem suficient spațiu de depozitare în afară. O afacere profitabilă s-ar dovedi închirierea unor spații personale unde să se poată păstra în captivitate, pe rafturi bine organizate, necazurile, greutățile, tristețile noastre, subnutrite, prăfuite, și eliberate doar atunci când, de prea multă fericire, ne-ar durea mușchii feței și ai abdomenului. Polițistul nostru nu ar mai fi izbucnit în râs deodată, ci și-ar fi eliberat gradual, controlat, starea de veselie. Poate că nu ar mai fost necesar să descriem, spre oroarea celor mai simțitori dintre cititori, tragicul eveniment cu turiștii. Poate că, până la urmă, nimic nu s-ar fi schimbat: noi nu putem ști, avem obligația morală de a fi sinceri, de a descrie lucrurile așa cum s-au întâmplat, nu cum credem noi că ar fi putut să se întâmple. În caz contrar, prezenta scriere ar cuprinde o serie de închipuiri, de fraze începând cu, Să ne imaginăm că, urmate de plicticoase, aiurite, nesfârșite digresiuni. 

Însă deși unul dintre cei mai mari, așa s-a tot spus, poeți naționali afirma că, Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite, alta-i lumea cea aievea, noi preferăm să punem în temă cititorul parafrazând un alt excelent scriitor, bun povestitor și prieten cu poetul, asupra faptului că domnul Franz, deși cea mai frumoasă închipuire, este un om ca toți oamenii. Care prin incertitudinile și slăbiciunile sale și neputința de a admite neplauzibilul, ni se prezintă aici ca o reflexie în oglindă, a noastră, a celor care scriu și a celor care citesc (după cum spuneam ceva mai devreme, diferența nu-i atât de mare pe cât se poate crede), pentru că slova acestei povestiri altceva nu este decât conturul reflexiei noastre pe care, privindu-l, fiecare dintre noi l-ar colora în mod diferit. 

Așadar, doamna Nadia începu să vorbească. La început a fost o izbucnire modestă, un oftat care, la final, conținea câteva sunete, însă în scurtă vreme a luat amploare, sunetele au devenit cuvinte, mâna și degetele au început să gesticuleze, gura a început să pronunțe și ce s-a auzit clar mai întâi a fost o întrebare, Vreți să știți ce e cu biletul? Domnul Franz a răspuns imediat că da, bineînțeles că voia, din moment ce biletul conținea, după părerea lui, neplauzibilul, adică neexplicabilul și neadmisibilul, sau neadmisibilul pentru că neexplicabil. Acest joc de cuvinte cu grad ridicat de neplauzibilitate l-a sintetizat domnul Franz într-o singură replică, anume, Da, vreau să știu! 

Circumspect, nu menționase nimic despre dilemele pe care cuvântul întrezărit prin hârtia fină le generase în mintea lui. Iată, dacă el se afla atunci acolo, dacă vorbea cu acea vecină, se datora numai acestei împrejurări: faptului că nu înțelesese (și continua să nu înțeleagă) cine era acel Steinway. O reacție cauză-efect dusese la împușcarea tavanului. Sensul de responsabilitate și vinovăție l-a făcut pe domnul Franz să se intereseze de soarta vecinilor de deasupra. Restul îl cunoaștem, nu îl mai vom repeta. Vom repeta, în schimb, ceea ce doamna Nadia a povestit în următoarele zeci de minute despre soțul ei care, astfel, își face intrarea în poveste. 

Robert Buch era profesor de istorie și preda la liceu. De la o vreme însă, nesatisfăcut de puțina apreciere de care se bucura în rândul elevilor, care nu ratau ocazia de a-i arăta cât se plictiseau în timpul orelor aruncând cu avioane de hârtie unii în alții, hlizind, făcându-și semne între ei, dându-și ochii peste cap, dându-și coate pe sub bancă, râzând pe sub mustăți (deși majoritatea băieților încă nu dispuneau de mustăți sănătoase iar fetele, evident, nu aveau deloc), pe scurt, arătându-se complet dezinteresați, încât domnul Robert își spuse că nu merita o asemenea soartă, ba, mai bine spus, asemenea loc de muncă, ori, ceea ce e totuna, că locul de muncă nu îl merita pe el care, după ce studiase cu atâta perseverență pentru a obține catedra, ajunsese în nemaipomenita situație de a dori să renunțe la ea de bunăvoie. Se înscrise, deci, la cursul de doctorat, cu gândul de a face carieră la universitate. Și pentru că fiecare doctorand pregătește o lucrare, a sa era despre nimeni altul decât, și doamna Nadia nu se bâlbâi deloc atunci când îi pronunță numele, Nabucodonosor al II-lea, regele babilonienilor. Nu s-a putut afla dacă subiectul cercetărilor sale a fost inspirat de numele străzii pe care locuia, însă se poate presupune cu destulă certitudine că, din moment ce de multă vreme nu se mai scrisese în cadrul universității din oraș o lucrare de doctorat pe această temă, numele străzii avusese o anumită greutate în alegerea subiectului. Ultimul volum despre Nabucodonosor (o reconstituire a vieții regelui babilonian) îndelung disputată de critică din cauza inexactității în relatarea faptelor istorice, fusese scris cu zeci de ani în urmă de un arheolog care, se pare, participase personal la săpăturile care scoseseră la iveală poarta lui Iștar, a opta poartă a cândva splendidului oraș al Babilonului. 

Profesorul Robert Buch, apreciase peste măsură muzicalitatea lirică a acelei biografii. Nu era, de fapt, o simplă biografie, și nici măcar o povestire romanțată, așa cum anunța pompos coperta, ci curată poezie! 

Însă cum știința nu e la fel de speculativă ca literatura, afirmație cu care ne vom mai întâlni în cele ce urmează, dar să nu anticipăm, profesorul Robert Buch se documentă în direcția celor patru zări, mări, colțuri de lume, vânturi și așa mai departe, cercetând fiecare document despre Nabucodonosor, fiecare volum aflat în bibliotecile din întreaga lume. Cheltuise sume uriașe pe împrumuturi, restituiri, copii fotografice, întreținând corespondențe în engleză cu întreg mapamondul până când, într-o zi în care soarele lumina mai splendid ca oricând mângâind cu razele sale calde frunzele copacilor, ale ierbii și ale florilor, precum și membrele înghețate ale cerșetorilor din oraș, hotărî că avea destul material la dispoziție pentru a se apuca, în sfârșit, de treabă. Un an întreg, cât durase documentarea, se bucurase de cea mai entuziastă susținere din partea doamnei Nadia care, deja profesoară universitară remarcată, înțelegea perfect prin care furci caudine trebuia să treacă soțul ei pentru a se face, la rându-i, remarcat. Un scriitor ce trăise mai mult în secolul nouăsprezece decât în cel trecut, pe numele lui Alexander Semănătorul, afirmase într-o carte ce acum, la anticariate, nu mai face nici două parale (tocmai pentru că face cinci, ceea ce oricum nu e mult) un adevăr nepieritor. Dovada rezistenței sale în timp este dată de faptul că apărea în dicționarele limbii literare din anii 50, și tot așa am dat de el și noi, în dreptul cuvântului remarca. Oamenii serioși, pare că a spus el, mai bine spus, a scris, de fapt, mai bine scris, a scris el (ce confuzie!), Oamenii serioși, cinstiți și vrednici sunt remarcați! 

Fără îndoială, domnul Robert își dezvoltase de-a lungul timpului aceste calități, alături de răbdare, o altă trăsătură de caracter esențială pentru a rupe gura târgului, dacă dorim să folosim o expresie mai învechită, pentru a fi cel mai tare din parcare, dacă e să urmărim frazeologia modernă (ignorând aruncătorii de bețe în roate care, doar pentru că mor de invidie, vor afirma că parcarea e goală!), pe scurt, pentru a se afirma. Despre afirmare scria, în altă parte, Semănătorul nostru, care se pare că avea deja o părere despre orice vrem și noi să ne dăm cu părerea aici (scriitorii ăștia sunt toți la fel, au câteva fraze pe care le repetă la nesfârșit, de ajuns să le lege diferit față de cei care au scris înainte și hop, apare un nou roman excepțional!), spunea deci Semănătorul nostru, referindu-se la un profesor examinator ce teroriza niște biete eleve la examenele finale, El vrea să se afirme ca om de spirit, el vrea să dea reprezentație pentru publicul care e de față. Iată, deci, cum afirmarea sau, mai bine zis, dorința de afirmare animă nu doar spiritele studenților ori, în cazul de față, cele ale doctoranzilor, ci și (mai ales) pe cele ale profesorilor – fără să mai menționăm aici și scriitorii. 

(fragment din romanul Încotro ne îndreptăm, premiul al II-lea, la concursul Primul roman, 2021)

Pavel NEDELCU

Scriitor. Traducător. Critic literar. Locuiește în Italia din 2009. Licență în limbi străine și masterat în traducere la Università degli Studi (Torino). Redactor al revistei culturale LiterИautica. Publică în mod curent povestiri, cele mai cunoscute texte ale sale fiind cuprinse în volumul Treisprezece. Proză fantastică (2021). A fost premiat la mai multe concursuri de literatură, organizate de către PEN România (2016), revista Tribuna (2017), MNLR (2020), Cenaclul UBB/revista Apostrof (2020), etc. Recent a primit premiul al II-lea la concursul „Primul roman", organizat de Ed. Litera.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 6⤓ PDF
Numerele tipărite

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

NOUA LITERATURĂ

Fixată între Doamna Dalloway (Virginia Woolf) și imaginarul bulgakovian, proza lui Pavel Nedelcu aduce un narator omniscient, comentator plictisit de poveste ca act literar, un amestec insolit de talent și inteligență.

OPTm

FILMELE REVISTEI

Cartea SĂPTĂMÂNII

LITERA, 2021, recomandată de

Alina PAVELESCU

VOXA reunește cărți, mai ales ceea ce-a apărut la Humanitas și Litera, cum ar fi „Povestirile" lui Ilf și Petrov în lectura lui Victor Rebengiuc sau povestirile lui E. A Poe in lectura lui Mihai Călin. Există și lecturi de autori.

Andrei Novac: Prin închisori și prin libertate, Vellant, 2021

Trei, 2021

Cosmin Perța sărbătorit la Brașov

Din nou Gala lui Cipariu

CARTE GRATUITĂ

 

Copyright © optmotive.ro