Mai știți bestsellerul lui Jonathan Coe, Middle England? Era o carte densă, cu multe planuri și personaje, o construcție laborioasă, care sigur a presupus multă migală și atenție. Ei, în Mr Wilder & Me, scriitorul a căutat ceva diferit: o avem în centru pe Calista (cu tată grec și mamă englezoaică) care-și amintește de marele Billy Wilder și-i face un fel de odă, deși are o privire destul de obiectivă. Cine n-a văzut măcar o dată Some Like It Hot sau Sabrina sau Kiss Me, Stupid sau The Seven Year Itch? Toate sunt filme regizate de Wilder.

Calista îl cunoaște când ea are douăzeci și unu de ani, iar el e deja spre finalul carierei, întâmplător, printr-o prietenă de călătorii, și, câțiva ani mai târziu, participă ca traducătoare și asistentă la filmările pentru Fedora. Echipa merge din Corfu în Lefkada, în Germania și-n Franța, iar Calista e absorbită de lumea asta fascinantă la care n-avusese acces până atunci, și-i e groază, pur și simplu, de momentul în care trebuie să se întoarcă acasă, în plictisitoarea și în cețoasa – spune ea – Atenă.

Deși e puțină acțiune (sunt puține pagini și personaje), Coe aduce noutăți, încearcă artificii, umblă la forma romanului, introduce scrisori și un scenariu în care trecem rapid (prea superficial, încât emoția căutată nu are suficientă intensitate) prin punctele esențiale din viața lui Billy Wilder: părăsirea iubitei ca să ajungă în America, Holocaustul, căutarea continuă a mamei lui, succesul, consecințele războiului și efortul lui să facă un fel de dreptate, eșecurile, revederea iubitei și căsătoria cu o altă femeie.

Totuși, în afară de tonul sobru al scenariului din roman – văzut și oferit ca o lecție pentru un tânăr german care ia lucrurile prea ușor –, restul volumului are o notă inocentă, pentru că totul e spus din perspectiva Calistei, care nu știe mai nimic despre filme, care învață pe de rost păreri ale criticilor ca să aibă cu ce să participe la conversații, iar în rest își vede de povestea ei de dragoste, născută nu tocmai pe platourile de filmare, dar aproape, așa că poartă farmecul filmului undeva în ea, chiar dacă povestea în sine e extrem de comună și n-are sclipirea necesară ca să fie ea însăși subiect de film.

Coe arată de fapt propria lui admirație față de marele Billy Wilder, care ajunge să știe că nu mai e la modă, că nu mai e căutat, că viziunea lui nu mai corespunde, dar, totuși, știe că munca lui rămâne valoroasă. Scriitorul reușește să întredeschidă ușa spre viața lui Wilder, dar puțin și cu multă prudență, mereu folosindu-se de prezența suavă și stângace a Calistei.

Cartea are șase capitole numite după locul în care se află Calista, pentru că ea conduce cititorul peste tot, ea prezintă, ea spune cam tot. Recunosc: eu, când am citit titlul, imediat m-am gândit la o poveste de dragoste (și mă întrebam cine era iubita secretă a lui Wilder), dar nu aceasta este direcția pe care a ales-o Coe; el a vrut o linie mai calmă, cu mai multe informații despre lumea filmului decât despre viața privată a regizorului.

Nu știu cât de necesare sunt detaliile din viața Calistei de acum, când nu mai are de mult nicio legătură cu Wilder: Coe ne spune despre familia ei, are două fete, una pleacă să studieze, alta vrea să avorteze, dar de fapt nu vrea, și Calista e cea care va trebui să crească nepotul. Curiozitatea noastră – a mea, cel puțin – așteaptă doar capitolele în care e vorba despre interacțiunea cu Wilder. Este totuși un amănunt din viața ei care încă îi amintește de fiecare dată de prietenia lor: de câte ori e disperată, Calista are o singură soluție: mănâncă brânză Brie. Pare o copilărie, dar înainte să filmeze ultima scenă la Fedora, Wilder și Calista fac o mică plimbare împreună, sunt în Franța, și șoferul le propune să se oprească la o rudă de-a lui, care e mare fan și care produce brânză Brie. Ei acceptă, până la urmă ruda îl confundase pe Wilder cu altcineva, dar tot le oferă toate tipurile de brânză. Are loc un fel de festin, doar cu pâine, cu brânză și cu vin, iar în timpul ăsta ea îi povestește cum și-a trăit prima dezamăgire în dragoste, cum a crezut și a așteptat, când, de fapt, băiatul n-o iubea, cel puțin nu așa cum avea ea nevoie. Wilder o ascultă, o îmbie să mai bea, să mai mănânce și tot ce o sfătuiește e să fie sigură că nu judecă greșit un om. Așa că, acum, după zeci de ani, Calista caută consolare și răspunsuri gustând brânza Brie.

Ea nu e actriță, nici nu vrea să fie. Firea ei modestă și ignoranța ei ne permit nouă și lui Coe să ne apropiem de Wilder. Calista compune muzică pentru filme, ajunge chiar să fie destul de cunoscută, nu chiar faimoasă, dar e fericită că așa face parte din lumea filmului.

Jonathan Coe însuși compune muzică și combină cele două pasiuni.

În volumul prezent el păstrează totuși o oarecare distanță față de Wilder; deși suntem martori la ce se petrece, la trăirile lui din timpul filmărilor, nu suntem niciodată suficient de aproape de el. Chiar dacă știm ce simte, prin intermediul cuvintelor și gesturilor lui și prin accesul la gândurile Calistei, tot rămânem undeva pe locurile din spate, de unde avem o imagine de ansamblu, o imagine a talentului lui, a felului în care se ajunge de la idee la film.

Aș fi vrut să nu se mai termine scrie pe prima copertă, care e foarte atrăgătoare, de altfel. Am și eu aceeași dorință, în sensul că dacă ar fi continuat, s-ar fi ajuns la o altă profunzime, la o altă apropiere de Wilder, dar poate Coe nici nu a dorit lucrul ăsta, ci numai să vorbească despre film, despre cât de greu e să realizezi ceva, despre eșecurile pe care le au și cei faimoși, despre cum apar mereu alții gata să arate că ești demodat și că ei sunt în trend, deși mai au mult de învățat.