OPTm
nr.crt.

Pavel Nedelcu – despre primul său roman

Ce piesă vestimentară, obiect (amuletă), parfum etc. a avut însemnătate mare pentru tine, îl consideri norocos sau magic, se leagă de o întâmplare decisivă...?

Primul care îmi vine în minte e pixul meu cu gel, care scrie cu verde. Verdele e culoarea mea preferată: un anumit tip de verde-lămâi. Am avut și stilou cu cerneală verde – încă-l mai am, doar că nu-l mai folosesc. Tot ce scriu acum e scris cu verde: a devenit, în timp, o marcă a mea.

Cum ai ajuns să scrii Încotro ne îndreptăm? De ce titlul ăsta? Ce-ai vrut să spui prin acest roman?

Totul a plecat de la o gară. O gară prin care, între 2015-2020, eram nevoit să trec în fiecare zi. La un moment dat, în gară a apărut un pian, gratis pentru cine știa să cânte. Din acel moment, totul în gară a reverberat de artă. Asistam la micile concerte atunci când vreun călător se oprea să cânte. Nu mă mai puteam dezlipi. Ca mine, toți călătorii care se strângeau în jurul pianistului de ocazie.

Și atunci m-am gândit oare de ce poate arta să miște (sau, după caz, să țină în loc) persoane fără pregătire sau cultură artistică? Cum se întâmplă asta? Ce e arta? O temă fundamentală pentru orice artist. La tema asta am adăugat și altele, care mă obsedează de multă vreme, ca de exemplu confuzia și alienarea socială, traumele colective și individuale, dragostea ca sentiment primordial și etern etc.

În ceea ce privește titlul, pe lângă a face referire la un tablou celebru și la una dintre întrebările filosofice seculare ale umanității, descrie experiența individului în societate: cu cât te adâncești în ea, cu cât ai impresia că înțelegi ceva din această lume enormă și confuză, cu atât mai mult pricepi că, de fapt, nu e deloc așa: nu înțelegi nimic, continui să ai mii de întrebări, în plus ești singur, singur și neajutorat. Lumea se dezvoltă, te lasă în urmă dacă nu ții pasul. Te lasă chiar și dacă îl ții! Te schimbă: și nici măcar nu realizezi.

Interpretăm lumea parțial și subiectiv, apoi ne batem cu pumnii în piept că noi știm cel mai bine. Nu știm nimic, niciodată. Credem că știm însă totul. Credem că ne îndreptăm într-o anumită direcție, ne convingem pe noi și pe ceilalți că știm foarte bine în care: un mod de a rezista confuziei și alienării, ca o momeală pe care ne-o aruncăm singuri în timp ce tot noi ținem undița.

Această experiență se reflectă întru totul în stilul, structura și subiectul romanului meu: ca și literatura, acest roman nu e altceva decât reflexia noastră, a tuturor, ca societate și ca indivizi, într-o oglindă opacă de hârtie.

Unde/cum ți-ar plăcea să faci lansarea romanului?

Într-un teatru plin ochi, în fața unui public de două-trei mii de persoane! Un dialog pe scenă cu un expert în literatură. Îmi e de-ajuns și un bun filolog.

Cu ce personaj de ficțiune ai merge să-ți cumperi laptop?

Cu Joseph K. din Procesul lui Kafka. Însă probabil nici nu aș apuca să ies din casă, că imediat aș fi arestat.

Povestește-mi ceva despre meseria ta!

Ha-ha! De curând am devenit analist web. E și asta o muncă de filolog, la fel ca cea de redactor, critic și traducător. Are la bază analiza (hiper)textelor. E o meserie în care îi „pândești" pe ceilalți din umbră: faci rapoarte despre ce s-a scris în presa online sau tipărită, ori pe rețelele sociale, despre un anumit brand.

În fiecare dimineață citesc comentariile utilizatorilor pe rețelele sociale ale clienților mei. Deseori sunt înjurături copioase! Însă unii dintre ei au o imaginație debordantă și un umor fin-issimo. Îmi încep ziua descoperind eventuali scriitori sau, în orice caz, persoane care mă inspiră prin observațiile lor sociale acute. Totul fără nici măcar să mă mișc din scaunul meu comod de acasă!

Cum arată orașul pentru tine?

Orașul e confuzie, e mișcare continuă. Orașul e poliform, alcătuit din multe arii diferite între ele, în succesiune. Se trece de la liniște la zgomot, de la artă la degradare într-o clipă. Mediul urban mă inspiră cel mai mult, pentru că alimentează confuzia, alienarea, singurătatea societății – paradoxul! Temă de gândire: Oare nu ești mai singur într-un oraș plin de oameni decât ai fi într-un cătun cu doar patru case? Și, cred eu, dintre locurile publice urbane, gradul maxim de confuzie se regăsește în gări. Acea rumoare specifică mă fascinează. Am încercat să-i reproduc ritmul și sunetul în povestirea ȘTECHERE STINGHERE:

„Zumzetul roiului de călători umplea spațiul sonor al construcției cu bolți de sticlă. În difuzoare, vocile anunțau sosirile și plecările cu cadență mecanică. Gara, un mecanism neîntrerupt, elimina deșeurile umane în urma preumblărilor lor trecătoare. Trenurile, benzi rulante infinite, transportau piese de produse încă neînchegate spre destinații îndepărtate, unde aveau să fie încă prelucrate, transformate, reunite. La destinație, grămezi de piese umane aveau să fie asamblate în perfecte mecanisme sociale. Altele se asamblau chiar în gară prin îmbrățișări deranjante, mai ales pentru alte piese umane încă neconectate."

Ai luat o groază de premii – la care te-ai bucurat manifest? Ce-ai făcut? Ce băutură e bună pentru astfel de întâmplări? Ce tip de dezmăț?

De curând, mi-am dat (în sfârșit!) seama că am, în general, o problemă cu exteriorizarea bucuriei. Când primesc o veste foarte bună, ca de exemplu aceea de a fi luat un premiu, ceva în mine opune rezistență. E o reacție spontană, mă chircesc, așa cum alții sar în sus de bucurie. Sunt conștient, bucuros în sinea mea, dar nu mă manifest. Am descris asta într-o scenă din romanul Încotro ne îndreptăm.

Cred că mă bucură și înspăimântă premiile, în egală măsură. Așteptarea din jurul lor. Unde poate duce o anumită recunoaștere. Voi confirma pe termen lung sau e doar o chestiune de moment?

Dar dacă aș câștiga premiul Strega, atunci băutura ar fi asigurată. La premiere, îți dau o sticlă de lichior „Strega", de unde și numele premiului, pe care o poți da pe gât chiar acolo, în fața publicului! Și eu chiar acolo, pe scenă, aș trage o dușcă, cum a făcut anul ăsta câștigătorul, Emanuele Trevi.

Ce carte ți-a făcut poftă să intri în cărți? Ce-ai citit în acel moment de răscruce – când nu știi ce vei face mâine? Ce cărți te-au inspirat?

La mine funcționează puțin diferit. Nu mă interesează foarte mult acțiunea sau subiectul cărților, ci stilul în care sunt scrise. Subiectul e aproape mereu același – nici în distopii nu prea mai ai ce inova. Ori e dragoste, ori război, cineva moare, cineva se naște. Mai nou, apar romane despre depresii și relații sociale dificile, incomunicabilitate... Sunt hibele cu care ne luptăm astăzi. Așa că nu mi-am dorit să intru în cărți vreodată, în schimb mi-am dorit mereu să fi putut sta de vorbă cu unii autori. Să-i fi cunoscut, chiar și pe fugă.

Există o mare diferență între modul în care subiectul (oricare) îți este prezentat de un José Saramago, de o Herta Müller, Imre Kertész, Virginia Woolf, Franz Kafka, Luigi Pirandello, etc. și nea' thrilleristul misterios, noul Dan Brown din Est, sau autorul ultimei povești cu detectivi (nici nu mai există detectivi acum, deși unii tot scriu despre ei ca și cum s-ar afla peste tot în jur!). N-am să intru în mai multe detalii.

De unde îți vine stilul fabulos al povestirilor? Tipul de fantastic? Felul de a umfla realitatea?

Fantasticul ăsta nu e, până la urmă, o chestiune de „umflé-dégonflé": el există în mințile noastre, ale tuturor. La unii fiind mai pronunțat decât la alții. Și nu mă refer aici doar la scriitori, ci la toți oamenii. Nici măcar toți scriitorii nu au sensul imaginației la fel de dezvoltat. Nu e obligatoriu! Poți scrie și autobiografie, de exemplu.

Când însă trece în produsul-carte, realul-irealul-imaginarul tinde deseori să devină o chestiune de dozaj. O formulă matematică. De exemplu, există principiul cehovian al pistolului: dacă avem un pistol într-o poveste, el va trebui să tragă, altfel nu i se justifică prezența. Totul, se spune, într-o carte de ficțiune bună, trebuie să fie justificat. Detaliile nesemnificative nu ar trebui să apară. Însă în ce măsură reflectă asta realul-irealul-imaginarul cotidian? Iarăși lansez provocarea de mai înainte: Gândim noi atât de concret și direct în viața de zi cu zi? Mergem mereu la țintă, în minte și în viață, ca un narator care știe exact încotro se îndreaptă povestea, personajele, de la început până la sfârșit? Nu cumva rătăcim și rătăcim în fiecare zi, ca și, în general, pe lungi perioade ale vieții noastre, până să ajungem la o cale, la o direcție mai mult sau mai puțin clară? Asta pentru ca, dintr-o dată, totul să se piardă din nou într-o negură de incertitudini!

Și pentru că literatura, cel puțin din punctul meu de vedere, se ocupă de filtrarea artistică a realității (și inclusiv a irealității, a imaginației și a fantasticului – să-l numim astfel), atunci înseamnă că totul, absolut totul într-o operă literară – de la structura grafică a textului până la sunetul cuvintelor – totul ar trebui să transmită pulsul vieții și al societății: unde există confuzie, să transmită confuzie, unde există un ritm, să transmită acel ritm. Singura mea regulă când scriu literatură e asta. Când urmăresc gândurile unui personaj, de pildă, le urmăresc până la capăt. Îmi asum orice legătură mintală pe care acel personaj ar putea-o dezvolta, chiar și pe cele mai ciudate, cele pe care societatea, la fel ca și scrierea creativă, le consideră inutile, dar care, de fapt, ne definesc și ne diferențiază. Din această convingere, așadar, vine stilul meu, tipul de fantastic, abordarea realității. Pe scurt, mă îndepărtez de realism din prea mult realism!

Ce întâlniri (2-3) memorabile există în viața ta?

Îmi vine imediat în minte întâlnirea cu Roberto Merlo, profesor universitar de limbă și literatură română la Torino. Dacă am devenit un bun filolog literar, i-o datorez în mare măsură lui. De exemplu, de la el am învățat, în timpul cursurilor acum încheiate, cum să citesc și să apreciez poezia interpretând exclusiv textul scris. Să mai adaug și că are o jovialitate spontană de invidiat, care te molipsește oricât ai fi de indispus?

Apoi mai e cea cu scriitorul Mihail Victus, o întâlnire inițial în mediul online, concretizată apoi în timpul ultimei mele vizite în România. Datorită lui am devenit mai atent la forma textelor mele. El e și cel căruia îi datorez, pe lângă alte lucruri, trecerea de la proză scurtă la roman, pentru care nu mă simțeam pregătit încă. Într-o vară, prin 2015, mi-a scris simplu: „Tu doar începe-l, restul va veni de la sine!". A avut mare dreptate!

În ce limbă vorbești cu zenobii?

În zenobiană, bineînțeles! Și abia aștept ca Perucile verzi să mă titularizeze profesor, ca să o pot și preda!

Ciprian HANDRU

Filolog (UBB, Cluj-Napoca), cu un master în studii literare românești, este autor de articole și exegeze, unele premiate, cu precădere dedicate lui Adrian Marino, dar și poeziei clasice. Are în lucru o carte legată de antropologia receptării.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 13⤓ PDF
Numerele tipărite

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Alexandru Lamba, atent la construcție și la relațiile dintre personaje, scrie cerebral, urmărind cu inteligență construcția conflictului. Deși consacrat de SF, în ultima vreme s-a apropiat de realismul psihologic, păstrându-și interesul pentru zonele umbrite, pentru întâmplarea stranie.

OPTm

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

LITERA, 2022

Recomandată de OPTm

TOPUL PROZEI

Cărțile anului 2021. Topul Doinei Ruști, la Rdio București FM

 

 

 

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

Contemporary Literature Press, 2022

Phoebus, 2022

 

ART, 2021

https://www.facebook.com/watch/?extid=NS-UNK-UNK-UNK-IOS_GK0T-GK1C&v=339101764761269

Oana Lazăr - o seară pe ruinele Ipoteștiului

Copyright © optmotive.ro