Revistă print și online
să trăiești o sâmbătă caniculară
un pumn de pământ ars peste care să torni
încet apă
să aduni câteva plante mici
să așezi totul cu grijă
într-un bol
un terariu ca un pântec sau
un fel de lăcaș al luminii celor pierduți
n-ai să poți numi
linia frântă dintre ei
cum nu poți numi nici lumea
în care vor răsări
cândva
*
câți dintre noi vom mai privi
insuportabila frumusețe
a tornadelor
sau Mont Saint-Michel la apus?
câți dintre noi vom apăra
gărgărițele de pumnii celor mici
care le strivesc cu inocență?
câți dintre noi vom mai rosti
incantații la căpătâiul
cailor sacrificați înainte
de amurg?
câți dintre noi vom mai arunca
în aer resturi de memorii
fără să îi umbrim
pe cei mai iubiți
pe cei mai urâți
dintre ai noștri?
*
dar să trecem peste asta
avem câteva zile
să ne aruncăm măștile
spre lumea de sus
acolo unde Mozart nu înnebunește
nici Van Gogh nu-și crestează
cu atâta cruzime de sine
urechea și viața
unde Sylvia nu își gazează
plămânii lângă pruncii ei
unde Alejandra încă
își aproximează iubirile
pe piatra neșlefuită
a lunii
*
taci, Madi
taci, Adi
taci, George
o asurziți pe mama
ea nu știe să-și astupe
sufletul nici în cer
ea nu a purtat decât
masca mamei ei
peste chip
și a sfâșiat-o
cu o zi înainte de a
nu mai respira
și toate măștile
au rămas de atunci
moșteniri sacre
incandescente
în ochii noștri
pământii
*
tac și eu
îmi ridic ochii după fiecare
fascicol de lumină
Mozart la Saint-Michel încă
îmi răsună în stern
după douăzeci de ani
și în mine încă
merg kilometri printre
orașe
printre lanuri de oameni
și morți
un peregrinaj straniu
din care aleg
tot ce mai poate fi viu
la marginea
lumii
*
să fim blânzi, îmi spunea
bătrânul țăran de la Chartres
să fim grijulii
cu pământul
așază-te, fata mea
așază-te aici
printre cai
pe pământul ars
miroase urma lor
ascultă-le nerăbdarea
de a strivi sub copite
fiecare palmă de lume
ei nu sunt blânzi cu pământul
așa este dat
ei sunt blânzi cu cei care iubesc
ai grijă de ceea ce iubești, fata mea
mergi, dar ia seama oamenilor
fii un murg sălbatic
neînduplecat
căci oamenii sunt cruzi
nu toți
nu
cei buni îți ies în cale
când vei orbi
sau când suflarea îți este tăiată
de muchia morții
sau atunci când
simți că-ți pierzi pașii
rătăcind după aburul dens
al cailor uciși
să nu te oprești înainte
de amurg
să nu te oprești în fața
niciunui om
pe-nserate
oricine poate lua
masca bunătății
tu mergi
mergi mai departe
*
și nu m-am oprit încă
bătrânul a rămas
pe lespede
păzind ultimii cai sălbatici
chipul brăzdat
de arșiță și praf
nu avea nicio mască
nu era nici bun
nici rău
nu era decât
urma cailor uciși
și silueta de ceață
a unui trup
încovoiat
Psihanalistă, poetă și eseistă, Daniela Luca este, de asemenea, editor & traducător. Dintre titlurile mai recente, amintim volumele de eseuri de psihanaliză Cuvinte în negativ (2016), Estetica Inconștientului (2021), co-autor al volumului Rușinea - vocea, experiența și vindecarea rușinii în procesul terapeutic (2022), precum și volumele de poeme Intermezzo (2017) și Vatra Luminoasă (2019).