flashback-uri, rememorări, aprecieri asupra trecutului etc. în romanul românesc

fragment din romanul Vremea tatălui de Petre Barbu, Polirom, 2022

— Unde mergem, stăpâne?

Îmi place cum mi-a spus "stăpâne". Pentru prima dată în viață, sunt stăpân. Mă holbez la pământul care se întinde sub zmeu. Parcă ar fi pământul meu...

— Este viața ta, stăpâne. Mergem unde vrei, înapoi sau înainte, șuieră zmeul.

Înainte... Asta înseamnă, în viitor? Mi-e rușine să-l întreb, n-aș vrea ca până și zmeul să mă considere un prost, un stăpân prost. Știu că voi sfârși rău și chiar dacă aș afla sfârșitul meu nu voi fi în stare să-mi croiesc alt sfârșit, unul mai bun. Îmi las viitorul în mâinile tale, Doamne!

— Înapoi, zmeule!

— Porunca ți-e îndeplinită, stăpâne! Trecem peste dealuri și pornim spre Răsărit, ține privirea drept înainte spre trecutul tău, fără să te uiți în jos, pentru că n-ai să zărești calea ferată care ducea spre orașul siderurgic, centru universitar și port la Dunăre, poate a fost abandonată sau a fost demontată și aruncată la fiare vechi, iar gările și haltele nu se mai regăsesc în amintirile tale de student ajuns în anul al treilea, uite ce iute am ajuns deasupra facultății!, ai reușit la Metalurgie ca să arăți părinților și neamurilor că nu ești prost, iartă-mă, stăpâne!, dar țara avea nevoie de oțel și fontă, de combinate siderurgice și uzine, de muncitori oțelari și ingineri metalurgiști, așa erau vremuri, "țării cât mai mult oțel", ai luat examenul la Metalurgie fără emoții, odată cu alți tineri dornici să dea țării cât mai mult oțel, iată orașul tău universitar!, iată și căminele studențești!, ai locuit într-un cămin din marginea campusului, la etajul patru, ultimul etaj, dar n-am să te duc în acea cameră friguroasă, pentru că terasa căminului era fisurată și de câte ori ploua sau se topea zăpada, apa se infiltra prin tavan și curgea în patul tău, ai locuit singur în camera aia mizeră, degeaba te-ai plâns administratorului, n-ai reușit să te muți ca alți colegi mai descurcăreți, nu erai în stare să-i dai un cartuș de Kent sau un pachet de cafea cumpărat de la colegii tăi arabi, ca să-ți aprobe să te muți din acea cameră în care ploua, trei ani ai stat acolo, cu frica de ploi și dezghețuri, cu oale și ligheane în pat ca să adune apa ce picura din tavan, n-am să te duc să vezi pata cât tavanul de mare, care semăna cu Diagrama Fier – Carbon, iată că am ajuns unde mi-ai poruncit, stăpâne, în laboratorul de Tratamente Termice, la examenul din toamnă de la Tratamente Termice, al doilea examen, pentru că pe cel din vară l-ai picat, numai tu l-ai picat dintre toți colegii tăi, și te-ai prezentat la sesiunea de reexaminarea din toamnă, în care tovarășa profesoară... cum o cheamă, mai ții minte?, Udrescu, Simionescu, Diaconescu?, chiar nu contează, totuși numele ei se termina cu "escu", ți-a întins biletele cu subiecte pe catedră și te-a invitat plictisită să tragi un bilet, din cauza ta își stricase concediul, pentru că venise la sesiunea de restanțe pentru tine, singurul student care picase la sesiune din vară. "Ai învățat, Ancuțescule?", te-a întrebat tovarășa profesoară, care mai avea câțiva ani până la pensie, prin mâna ei de femeie de fier și fontă trecuseră generații de ingineri metalurgiști, nu erau o tovarășă, ci o profesoară exigentă, care își făcea doar datoria, nu primea șpagă ca alți profesori, și nici nu era dispusă să asculte scuze și lingușeli din partea studenților, își trăia ultimii ani de profesorat în tăcere, fără niciun pariu profesional, nu-ți era simpatică, dar nici antipatică, iar tu ai răspuns "Da, am învățat", cu privirea pierdută pe biletele albe risipite pe catedră.

Ai tras până la urmă un bilet și te-ai așezat în prima bancă, l-ai întors și ai citit cele trei subiecte scrise caligrafic de tovarășa profesoară, cu pastă neagră de pix, dar n-ai înțeles nimic din ce-ai citit, și atunci te-a cuprins spaima, din cap până-n picioare, o spaimă mai puternică decât teama de ploile care îți udau patul de cămin, o spaimă care ți s-a urcat în creier și, ascunsă acolo, ca un animal neștiut care și-a găsit peștera, spaima care a pus stăpânire pe trupul tău, pentru tot restul vieții, te-a convins că nu știai să răspunzi la niciun subiect de pe bilet, pentru că nu învățaseși, deci ai mințit-o pe tovarășa profesoară, te-a convins definitiv că Metalurgia era alegerea greșită, nu era facultatea pe care ți-o doreai, Diagrama Fier – Carbon, această Biblie a inginerului metalurgist, nu-ți spunea nimic, dar nici combinatul siderurgic din oraș nu te atrăgea, nici chemarea "cât mai mult oțel pentru țară" nu te mobiliza, dar mai mult decât toate astea, spaima care s-a ascuns în mintea ta, înfiorându-te, te-a convins că nu ești în stare să faci ceva în viață, că nu ești bun de nimic, că nu ai niciun rost pe lume, că ai să trăiești ca un neîmplinit, ca un neisprăvit, ca un ratat, ca un neputincios, ca un înfrânt, ca un rahat în ploaie, iartă-mă, stăpâne!, până la sfârșitul zilelor tale, că ai pierdut aiurea trei ani din viață, chinuindu-te să înveți ce este oțelul, fonta, ferita, cementita și aliaje neferoase, trei ani de studenție cu note de 6 pe linie, rareori câte un șapte la un examen mai ușor, un student mediocru, atâta trudă pentru nimic, pentru că nu-ți plăcea metalurgia, nu aveai chemare pentru inginerie, nu erai făcut, dar pentru ce erai făcut?, nu aveai nicio alternativă, niciun talent, nicio pasiune sau excelență, nicio dorință, totuși, singura ta dorință a fost să te ridici și să înapoiezi biletul tovarășei profesoare.

"Mai trage un bilet!", te-a îndemnat tovarășa profesoară, vezi, a fost generoasă cu tine, ți-a mai dat o șansă, dar n-ai profitat de această ultimă șansă de a te reîntoarce în bancă, de a-ți stoarce mintea pe un singur subiect ca să tragi de-un 5, notă de trecere, ca să urmezi mai departe și să termini Metalurgia, să ajungi inginer, să muncești în combinat sau într-o uzină metalurgică din țară, cot la cot cu colegii tăi și cu alte generații de muncitori și ingineri, să-ți urmezi destinul într-o țară care înghițea cât mai mult oțel, ca balaurul din poveste, care înfulecă nesătul turme de oi și cârduri de păsări din ogrăzile țăranilor, dar povestea vieții tale s-a rupt înainte să se sfârșească, ai dat din cap, nu!, nu pot!, renunț!, și ai așezat biletul pe catedră, cu fața în sus, fără să mai faci efortul de a reține care erau subiectele pe care nu le-ai știut, zadarnic efort.

"Cred că știi că ești repetent, Ancuțescule!", ți-a spus dezamăgită tovarășa profesoară, dar tu i-ai întors spatele, nu pentru că erai arogant sau nesimțit, ci pentru că doreai să pleci cât mai repede din laboratorul de Tratamente Termice, din reexaminare, din facultate, să părăsești camera insalubră de cămin, un student mediocru merita o astfel de cameră, n-ai dat vina pe "condițiile de cazare, de studiu și de învățământ asigurate de Partidul Comunist Român", tu erai vinovatul pentru acest eșec, ce rușine!, ce catastrofă!, ce ratare!, erai repetent, trebuia să repeți anul trei și mai aveai doi ani până la terminarea facultății, repetentule!, repetentule!, repetentule!, a început să urle spaima din mintea ta, dar nu întrezăreai cauza acestei spaime, de unde provenea?, de cine erai înspăimântat, repetentule?, îți bubuiau urechile, în timp ce te îndreptai spre gara orașului siderurgic, centru universitar și port la Dunăre, oare trebuia să te arunci în Dunăre pentru acest eșec?, nu ți-a trecut prin minte, nu erai nici primul și nici ultimul repetent al țării, dar repetenția era o rușine fără margini în acele vremuri în care toți munceau ca să dea țării cât mai mult oțel, repetenția nu era șansa ta de reabilitare, ci dovada că nu ești bun de nimic, erai strivit de spaima care ți se ascunsese în peștera blestemată din minte, nu te mai interesa viitorul tău, pentru că nu aveai niciun viitor, așa ai simțit, că te-ai rupt de timpul tău, care se măsoară în zile și ani, pe calendar, pe aniversări, la douăzeci și doi de ani erai rupt definitiv și nepăsător la realitatea în care te-ai născut, la chemările partidului, la munca ce îl împlinea pe omul nou al societății socialiste, erai un dezertor din lumea care își construia viitorul, nu aveai chef să faci partea din acea lume, singura ta opțiune era să fii martor la ce se întâmplă în jurul tău, doar un martor tăcut, nu doreai deloc să te implici, nici măcar emoțional, asta gândeai când ai urcat în trenul de întoarcere în orașul tău, să fii un martor, pregătit să le spui mamei și tatălui tău că ai picat la sesiunea de restanțe, că ești un repetent, dar că nu vei repeta anul trei, pentru că nu mai poți să urmezi facultatea și că vei deveni un martor, îmi pare rău, stăpâne!, părinții tăi au suferit, care părinte n-ar fi suferit?, dar nu ți-au reproșat, tata și-a aprins o țigară pe balcon, mama și-a făcut de treabă în bucătărie...

Așa ți-ai imaginat că vor reacționa părinții tăi când te-ai așezat pe locul din compartimentul pustiu și trenul s-a pus în mișcare, dar nici n-a ieșit din gară pentru că au intrat ca o ploaie de vară un băiat și o fată și s-au așezat în fața ta, fata la geam și băiatul lângă ea, prinseseră trenul din mers, nu erau studenți, probabil erau elevi în ultimul an de liceu, nu purtau uniforme pentru că încă erau în vacanță, băiatul era vorbăreț, ca orice adolescent care trebuie să-i facă capul mare unei fete, spunea tot felul de glume, bune glume, inspirate, îți plăceau, și fata, cu o bentiță albă de plastic în păr, râdea, ai râs și tu, dar nu te-au văzut, băiatul avea un nas ciudat de mare, de forma unei Diagrame Fier – Carbon, te-ai amuzat, cum de se uită fata asta frumoasă la un băiat cu nasul ăsta de triunghi isoscel?, ai decis că e un triunghi isoscel și nu "diagrama" pe care n-ai înțeles-o în trei ani de metalurgie, și fără să se sinchisească de tine, repetentule!, au început să se sărute cu pasiune, să se giugiulească fără rușine. "Rușine!", ți-a venit să strigi la ei, și te-ai gândit că tu, la douăzeci și doi de ani, nu avuseseși încă o prietenă, nici la liceu și nici în cei trei ani de facultate, pentru că nu erau studente la Metalurgie, metalurgia fiind decretată neoficial meserie pentru bărbați, și chiar dacă ai fi avut o prietenă de la Economie sau Litere, cum s-o aduci în camera ta de cămin, în patul în care îți țineai oalele și ligheanul când ploua?, ei se sărutau fără nicio jenă, puțin le păsa de tine, și se frecau ca doi porumbei în călduri, trebuia să te uiți pe geam, dar n-ai întors privirea nici când băiatul i-a băgat mâna între sâni, fata icnind de plăcere, abia atunci te-ai ridicat să pleci din compartiment, să-i lași să-și termine treaba, de fapt, asta și doreau, să fie obraznici și indecenți ca să te oblige să pleci, să-i lași să și-o tragă, iertare, stăpâne, pentru această vulgaritate!