Revistă print și online

Paradisul sonor în concertul baroc al lui Alejo Carpentier

Motto: "<>…“ (Carpentier, Alejo, Concert baroc, Traducere, prefață și note de Dan Munteanu, București: Editura Univers, 1981, p. 87)


Literatura barocă a avut intenția de a dobândi un impact emoțional maxim. Atmosfera detașată a Renașterii a fost subit înlocuită de expresia înflăcărată a afectelor – emoții umane sau stări ale sufletului. Perioada de trecere a condus la ștergerea granițelor care controlau expresia artistică în arta clasică. Denaturarea și exagerarea au fost criteriile care au sporit noua manieră dramatică. Barocul (approx. 1600-1750) a fost o eră a contradicțiilor, o epocă a paradoxului. Aceste idei sunt reflectate și în romanul Concert baroc de Alejo Carpentier (1904-1980). Acesta a fost un important om de cultură, scriitor, critic de artă și muzicolog cubanez.

"Marele clasic modern al Americii hispanice“, după caracterizarea lui Carlos Fuentes, Carpentier inaugurează ceea ce se numește realismul baroc din proza secolului al XX-lea prin romane precum Ritualul primăverii, Recursul la metodă și Concert baroc. Obține în 1978 Premiul "Miguel de Cervantes y Saavedra“ și este nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură. Opera lui se înscrie în curentul realismului magic sau a realului miraculos, în tradiția romanelor sau prozei lui Mircea Eliade, în care sacrul este camuflat în profan sau a sacrului care invadează nebănuit realitatea cotidiană a personajelor.

Față de romanul Ritualul primăverii, care preia titlul celebrului balet de Igor Stravinski, unde stilul literar este unul cu adevărat baroc, o propoziție sau o frază putându-se lungi în peste 20 de pagini, conținând multe enumerări sau descrieri, impunând ritmul alert al lecturii, precum o operă muzicală modernă, Concert baroc este o operă a concentrării, a conciziei, care sintetizează temele majore ale operei lui Carpentier: muzica și arta prezentate în același context cu istoria, cu momentele temporale majore. Astfel, Carpentier pune în discuție legătura Vechiului Continent cu cel Nou, cu Noua Americă, și istoria Barocului cu cea modernă, ștergând astfel granițele și frontierele spațiului și timpului. Timpul muzical este cel care coordonează ritmul lecturii și imprimă modul în care citim, vedem și interpretăm. Prin urmare, Concert baroc, chiar dacă preia teme și idei ale unor secole trecute, se conturează ca un roman modern sau chiar postmodern prin îmbinarea tropilor muzicali și literar-artistici.

Intriga de la care pornește romanul are la bază întâlnirea din 1709 dintre Vivaldi, Handel și Domenico Scarlatti, la care își fac apariția și Wagner și Stravinski, precum și alte personaje ficționale care inspiră opera compozitorului venețian, Montezuma. Romanul este scris în stil baroc, cu multe aluzii intertextuale, ceea ce îl face destul de greu de înțeles în anumite părți, dar care se elucidează în anumite capitole sau fragmente. Totuși, sunt de părere că acesta este un stil asumat al autorului, care în mod vădit întrebuințează diverse trimiteri muzicale sau artistice care converg înspre motivul contrapunctului, de aici construcția unui personaj printr-o altă notă de subsol la care cititorul este nevoit să mediteze. Stilul său baroc își atinge apogeul în Ritualul primăverii, unde, pe parcursul a peste 600 de pagini, Carpentier redă o frescă socială și istorică a secolului trecut, descriind frământările politice, precum războiul civil spaniol și revoluția cubaneză, care marchează viața personajelor prezente pe cele două continente.

Personajele centrale ale romanului sunt Stăpânul, un bogat proprietar de mine de argint din Mexic, însoțit de Filomeno, un servitor negru, înlocuindu-l pe Francisquillo, decedat pe parcurs. Dezamăgit de Madrid, un oraș care nu își merită îndeajuns complimentele, protagonistul va pleca la Veneția tocmai pentru a asista la reprezentația unui spectacol care pune în scenă cucerirea Americii, un fel de obsesie pentru Stăpân. Vivaldi, autorul operei, este totuși acuzat de artificialitate și de neînțelegerea lumii hispano-americane, care transcende exotismul sau culoarea locală, atât de specifice creației vivaldiene. Cei născuți în America Latină înțeleg altfel povestea lui Montezuma, Malinche și trădarea lui, indigena care devine iubita lui Hernán Cortés și sfârșitul marilor imperii și a civilizației precolumbiene.

Preluând ceea ce dorește din istorie și fără a respecta cronologia temporală, Händel și Scarlatti asistă la reprezentație, însoțiți, printre alții, de Louis Armstrong, un fel de opozant al rigorii formale prezentă în Barocul secolului al XVIII-lea.

Umorul este și el adesea prezent în subtonuri pe parcursul romanului, de la anumite aluzii sexuale până la manifestații corporale, cum ar fi căscatul, asociat contrapunctului, avându-i în centru pe Georg Friedrich și Antonio care "căscau într-un atât de desăvârșit contrapunct, încât, din când în când, râdeau de duetul realizat fără voie.“ (p. 67)

Muzica este una din preocupările centrale ale lui Alejo Carpentier și devine o tehnică prin care își construiește romanele structurate în jurul căutării identității pe cele două continente, atât pe Vechiul, cât și pe Noul Continent. Elementele muzicale sunt așezate la baza romanelor sale, ele sunt transformate într-o arhitectură muzicală în care intră tot ce se poate (fără a deveni prea eclectice) de la muzicieni ai Barocului la artiștii jazz ai epocii moderne; acestea se pot găsi în finalul culminant al cărții, acel nemaiauzit și formidabil concert care sintetizează epoci diferite în care spațiul și timpul sunt reunite sub tema muzicii celei mai pure, care pășește dincolo de ceea ce înseamnă baroc – devine magic sau miraculos. Elemente de madrigal și de bolero conturează începuturile concertului, pentru ca totul să se încheie în ritmuri de jazz.

Un dialog între culturi, muzica este cea care face trecerea spre simbol printr-o ambivalență ontologică. Alejo Carpentier însuși este de părere că: "…romanul începe să fie roman (Proust, Kafka, Joyce …) când încetează să mai semene cu un roman; adică, atunci când, născut dintr-o anumită literatură, depășește această literatură, dând naștere, prin dinamica sa proprie, unei literaturi posibile, noi, țintind spre noi ambianțe, înzestrată cu mijloace de cercetare și explorare ce se pot materializa ― nu se întâmplă întotdeauna ― în realizări dăinuitoare.“ (p. 11). Iată care este cu adevărat deviza hibridă de a reuni culturi și personalități diferite sub crezul artistic al contrapunctului muzical.


Carpentier, Alejo, Concert baroc, Traducere, prefață și note de Dan Munteanu, București: Editura Univers, 1981.

Paul-Daniel GOLBAN

Absolvent al Facultății de Litere, Universitatea "Babeș-Bolyai", Cluj-Napoca, specializarea norvegiană-engleză, cu un master în literatură comparată, în prezent student al Școlii Doctorale. Bursier al Școlii de vară a Universității din Bergen și al Universității din Oslo. Preocupat de cercetarea cantitativă despre traducerea literaturii norvegiene în spațiul românesc în secolul al XXI-lea.