OPTm
nr. 87

La Festa di San Nicola

Din balcon în balcon, vorbele grăbite, cu sonorități familiare, țâșnesc pe deasupra capetelor noastre, prin aerul care miroase a mămăligă prăjită. Vântul umflă rufele spânzurate pe frânghiile ce unesc casele, iar pe la porți, bătrâne înveșmântate în negru usucă pastele pregătite în zorii zilei. Din vitrinele brutăriilor ne ademenesc felii pufoase de focaccia, pe care lenevesc, zdrențuite, bucăți de roșii zemoase. 

Împing ușa uneia dintre ele și privirea mi se lipește instinctiv de sticla verde, dreptunghiulară, cu chipul pictat al sfântului Nicolae. Prin toate magazinele și restaurantele din zonă aveam să vedem, în zilele următoare, un astfel de obiect cu rol protector. În aceste clondire colorate, împodobite cu trăsăturile blânde ale bătrânului ierarh, păstrau apa sfințită, ca semn al binecuvântării.

E miezul zilei și-am străbătut rapid drumul dinspre port către cetate. Străzile înguste și pietruite ne aștern sub tălpi cărări labirintice, însă știm că toate drumurile duc aici la cel furat de marinari și purtat peste ape învolburate, de la Myra Lichiei la Bari, spre sfârșitul veacului al XI-lea. Trecem pe lângă o catedrală impresionantă și inima ne tremură puțin, dar simt că nu aici este locul. Intrăm totuși, ca să ne convingem, și-ntr-un baldachin vitrat ne întâmpină, însăgetată, sfânta Colomba. Urcată-n Împărăție de mai bine de un mileniu și jumătate, continuă să ne arate un trup emaciat, aproape translucid, în care suferința se distilează în lumină. 

Mă uit atent la ea, dar mă gândesc la el, la sfântul meu, care m-a așezat acum câteva decenii nu în ghetuțele de lângă fereastră, ci direct în brațele mamei. Și mă cuprinde nerăbdarea ca o febră, am ajuns până aici, nu mai pot zăbovi nicio clipă într-un alt lăcaș de închinare, nu mai pot amâna întâlnirea. Mă ridic sub privirile omului meu care nu pricepe ce-am pățit, cum de nu aprind lumânări, cum de nu zăbovesc în rugăciune în fața vreunei capele, cum de nu fac poze cu toate ungherele. Afară mă învăluie lumina-răspuns și vântul subțire îmi vorbește. Știu, știu, sunt doar o femeie, nu-s din neamul prorocilor, și, cu toate astea, tainele sunt prinse uneori și-n urechi cu cercei. 

Grăbesc pasul pe urmele unui grup de copii, însoțit de două femei, probabil învățătoarele. Iată ghizii mei, îmi spun, n-am nicio îndoială că mergem în aceeași direcție, și parc-aș vrea să ne putem amesteca printre ei, să împrumutăm hainele inocenței lor pentru această coborâre în cripta sfântului Nicolae. La fiecare colț de stradă, descoperim câte-o Madonă încastrată în zid, înaintea căreia pâlpâie o candelă și se răsfiră un buchet de flori primăvăratice. În fața ușilor caselor, sunt rânduite frumos scaune vechi de lemn, pe care se odihnesc tăvile pline cu polenta aburindă. Cu coada ochiului observ detalii nenumărate, dar privirea mi-e întoarsă, de fapt, spre lăuntru.

În sfârșit, ajungem. Bazilica (di San Nicola – cum o știe orice țânc din Bari), construită între 1087 și 1197, în vremea dominației normanzilor în partea de sud a Italiei, are alură de mireasă. Înălțată din blocuri mari de piatră albă, peste cripta ce adăpostește osemintele sfântului Nicolae, bate în ritm romanic timpul orașului. 

Lumina de afară se îngustează și o răcoare întunecată ni se lasă ușor peste umeri. Străbatem nava, ca și cum am parcurge puntea corabiei pe care s-a odihnit odinioară sfântul, și ne închinăm în fața statuii lui, drapate în culori solare. Mângâi cu privirea tronul de marmură al lui Elia, cel care a primit în grijă relicvele sfinte, ajunse în cetate pe 9 mai 1087. La momentul acela, era starețul mănăstirii benedictine, autoritatea religioasă cea mai importantă a locului, în absența episcopului Ursone, care se afla la Trani, pregătit să se îmbarce pentru un pelerinaj în Țara Sfântă. Dintre figurile care susțin postamentul tronului, îmi atrage atenția personajul central, a cărui înfățișare amintește de cea a pelerinilor cruciați, cu creștetul acoperit cu un coif și toiagul în mâna dreaptă. Este imaginea celui care călătorește spre lumină și încerc să mă identific cu el, ignorând chipurile hidoase ale celor doi oameni, pe jumătate goi, care par a se forța din răsputeri, prăbușiți în genunchi, să poarte greutatea blocului de marmură de deasupra lor. 

Amvonul din lemn aurit îmi propune o altă întâlnire de taină. Într-una dintre casetele pictate mi se dezvăluie sfântul Hristofor, uriașul purtător al Pruncului Hristos, cu toiagul înfrunzit în mână. Și el străbate apele nestatornice ale unui râu, trecându-L de pe un mal pe altul pe Cel Care a spânzurat pământul peste ape.

Zâmbesc în sine mea, amintindu-mi că în creștinătatea răsăriteană sfântul Hristofor este sărbătorit în aceeași zi cu mutarea moaștelor sfântului Nicolae la Bari, pe 9 mai. Patroni ai călătorilor, apărători împotriva primejdiilor de toate felurile, te simți în siguranță în preajma lor. În Evul de Mijloc, se credea chiar că în ziua în care te uiți la imaginea sfântului Hristofor nu vei muri, de aceea era pictat supradimensionat pe zidurile edificiilor religioase, atât în interior, cât și pe fațade, pentru a putea fi văzut de la distanțe mari și a-și oferi astfel protecția.

Pășim apoi în camera care adăpostește relicvariile și rostim în gând, ca într-o lungă litanie, numele sfinților ale căror părticele scânteiază în centrul artefactelor prețioase, din aur, argint și pietre scumpe. Contrastul acesta dintre opulența obiectelor sacre, măiestrit lucrate, și modestia fragmentelor din trupurile sfinte – adevăratele comori – îmi tulbură mintea și simt nevoia să merg mai departe. Într-un cufăr simplu, cu geamuri de sticlă, deslușesc fragmente din lemnul corabiei care l-a adus pe sfântul Nicolae de pe coasta meridională a Anatoliei către țărmurile puglice ale Adriaticii. Îmi urc sufletul pe aceste resturi de navă și cobor, în sfârșit, în cripta care-i adăpostește trupul izvorâtor de mir și de bucurie. De aici, povestea rămâne doar a mea. 

Seara, la procesiunea care revarsă pe străzile înguste ale cetății râuri de oameni, călătorim către port pe urmele statuii sfântului, în cântecul ritmat al fanfarei. De la ferestrele ornate cu covoare și alte țesături rafinate, sunt presărate peste creștetele noastre petale de flori și confetti, ca-ntr-un ritual de purificare. Orașul întreg e învăluit în straie de sunete, miresme și culori. Locuitorii lui refac drumul invers al intrării triumfale a sfântului în cetate. Inima mea bate însă mai departe în cripta din măruntaiele pământului, într-o liniște pe care niciun vuiet al lumii nu o poate covârși. 

Cristina BOGDAN

Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, cu un doctorat în filologie, face parte din numeroase organizații academice internaționale. A publicat studii și cărți, cea mai cunoscută fiind „Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate” (2016), volum nominalizat la Premiile „Observator cultural” pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016. A prezidat mai multe evenimente internaționale, printre care și cel de-al XIX-lea Congres dedicat studiilor despre dansurile macabre și macabru în artă (2021). Cristina Bogdan este prodecan al Facultății de Litere și editorul-șef al revistei OPTmotive.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Ciprian Popescu, ca mulți scriitori contemporani, nu trăiește din scris sau dintr-o profesie care să aibă de-a face cu scrisul. Trilingv perfect, Popescu a ales să scrie în română chiar dacă din 2007 locuiește la Montreal în Canada. A debutat cu volumul Mile End, publicat în 2016 la Casa de Editură Max Blecher. Deși autorul a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru acest volum, acesta este mai degrabă un jurnal al celor 77 de zile din viața unui emigrant pentru care momentele de frustrare se exprimă în proză, nostalgia cu gust amar devine poezie cu vers alb, iar rutina cotidiană se concentrează în scurte poeme în proză.

Ileana MARIN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de Doina Ruști, Mihai Ene & Cătălin Ghiță

​LITERA

 

 

 

CĂRȚI NOI

 „Un volum intens, de poezie adevărată."

Cosmin Perța

Un fragment aici

cdpl

 

O monografie ca un roman: viața lui Marquez

LITERA

 

 

Vremea

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Tracus Arte

 

Pandora M

O coincidență stranie, o întâlnire neașteptată. Daisy primește e-mail-urile destinate unei femei cu nume similar, iar de aici până în miezul misterului nu mai e mult.

 

Târgul de Carte ElefantFest

Humanitas

 

 

 

SCRIITORI

în viața privată

 

Radu Aldulescu

la mare, de 1 Mai 2021

 

 

Copyright © optmotive.ro