Avem în față "Generația canibală", o carte apărută în 2024, la Editura Polirom, în colecția Ego-Grafii. Vasile Ernu ne poartă prin România anilor ’90. Fără butaforii, fără analize academice declamate de la tribună ori din vreun laborator de specialitate. Ne întoarcem în lumea dozatoarelor TEC, a consignațiilor, nonstopurilor, căminelor și crâșmelor, la trecerea de la Brifcor la Coca Cola. Dar și în perioada crizelor sociale, economice, a inflației și mineriadelor. Anii ‘90, cu bune și rele, așa cum au fost. Vasile Ernu, cui i se adresează această carte în primul rând? Celor care au trăit acei ani sau celor mai tineri? E accesibilă ambelor categorii?

Această carte nu are în primul rând o miză memorialistică, cât una reflexivă: adică e o încercarea de a regândi epoca ‘90 – tranziția – în elementele ei cheie, esențiale. Adică ea încearcă să răspundă la câteva întrebări: ce a fost, ce a însemnat această epocă și cum s-a desfășurat ea. Eu urmăresc aceste elemente atât pe palierul social, politic, cât și pe cel economic și cotidian. Firește, totul este văzut prin prisma diverselor grupuri sociale, istorii de viață – dominanța e a tinerilor studenți – dar și geografii diferite: de la Chișinău la Iași și de la Cluj la Timișoara și ceva zone rurale pe unde am umblat. O încercare de a reface din multe cioburi un mozaic al epocii. Ai de toate: dar memoria e și ea acolo, că nu putem fără ea – memoria în cărțile mele joacă un rol important, firește.

Într-un interviu la Radio România Cultural, ați vorbit despre "entuziasmul dement" din anii ‘90. Cum ați păstrat nebunia de atunci, entuziasmul, optimismul, până la așezarea tuturor acestor senzații și amintiri în paginile din "Generația canibală"? Sunt anii ‘90 cei mai importanți în formarea lui Vasile Ernu cel de astăzi?

Libertatea, speranța, entuziasmul – au fost un soi de stări duse la extrem în acea epocă. Greu de găsit un echivalent. Ele sunt o parte importantă din spiritul epocii. Le-am trăit fără limite și până la epuizare. Acum chiar ne par excesive, privite din prezent. Ba chiar par naive: eram prea naivi. Toate s-au pierdut și au dat în furie, cinism și un soi de ură ascunsă. Pentru că mai toată generația mea se simte înfrântă, chiar dacă nu recunoaște. Pe acest fond vine ideea de canibalizare.

Nu putem vorbi despre "Generația canibală" fără a aminti de "Sălbaticii copii dingo", carte care ne duce în anii ‘80, publicată tot la Polirom, în 2021. Cum a gândit scriitorul receptarea celor două cărți, acum că sunt amândouă pe piață? Ar trebui citite în ordinea în care au fost publicate?

Da, putem vorbi de un diptic: două cărți care fac un întreg. Adică avem istoria despre cum sălbaticii copii dingo devin generația canibală – ce se întâmplă cu ei. Însă cărțile au autonomie – pot fi citite fără probleme separat. Am ținut să existe o conexiune, dar și să aibă autonomie, să poată fi citite separat. La mine, până și cele trei cărți din Mica trilogie a marginalilor pot fi citite separat. Eu țin la asta.

Ca să evit clișeul întrebării privind planurile de viitor, sunt curios dacă ați spus tot ce aveați pe suflet și în memorie despre anii ‘90.

Oricât de bine aș fi documentat, oricâtă experiență aș avea – trebuie să fiu modest dacă mă cred inteligent, căci inteligența e modestă: nu am cum să epuizez această epocă. Ba chiar spun: e doar începutul unei lungi aventuri. Consider că mulți cercetători și scriitori vor scrie încă despre ea. E o epocă în care s-au întâmplat prea multe și prea rapid. Epoca western a estului, cum o mai numesc eu, este practic o epocă atât de intensă și care a produs atâtea schimbări, încât este greu de contabilizat. În cei peste zece ani, noi am trăit transformări cât alții în 200 de ani: asta e și unicitatea ei.

Eu probabil voi mai scoate o carte de povestiri pe ’90, căci am mult material care nu a intrat în carte. Mai am multe de spus, dar, încet, mă îndepărtez de această perioadă și temă, căci am altele în lucru. Însă această epocă este tare ofertantă pentru scriitori și cercetători.

Călătoriți mult și n-o faceți în căutarea României turistice, instagramabile. Iar "Generația canibală" cuprinde experiența mai multor zone. O să folosesc în întrebare sintagma "ce este!", pentru că am impresia că e mai mult decât un loc geografic. Ce este România autentică pentru dumneavoastră?

Da, umblu cam mult prin locuri total neturistice. Anual, îmi petrec măcar o lună în alt oraș, orășel, sat – merg și stau o lună undeva departe de "focarele" centrale prea bine cunoscute. Tocmai în dorința de a cunoaște ceea ce îmi lipsește deseori.

România autentică este peste tot, dacă ai ochi să o vezi, urechi să o asculți. Un scriitor trebuie să fie modest, să poată asculta și observa. El trebuie să nu ierarhizeze lumea după "valori" și nu mai știu ce clișee. România autentică o găsești la coadă la cumpărături, la măturătorul de stradă, la bețivul din colțul străzii, la bunica de la biserică, la copiii care ies de la școală. Trebuie doar să fii atent.

Dar când umbli, e mai sănătos, căci te scoate din confortul tău urban, burghez etc. Pe mine mă ajută să fiu mai atent, mai empatic, mai înțelegător. E ca un antrenament: învăț să pot asculta și să pot înțelege. Iar România este al naibii de ofertantă prin diversitatea socială și culturală.

Revenind la entuziasmul dement de atunci, oare acolo să fie cauza dezamăgirilor din prezent? Să găsim chiar în anii ‘90 cauza nostalgiei comuniste de astăzi și a extremismului care înflorește? Altfel spus: are "Generația canibală" și un aer profetic?

Nu ascund faptul că eu susțin că noi acum am ajuns în faza istorică în care culegem roadele epocii ‘90: ce am semănat începem să culegem. De fapt, asta este o altă miză majoră a cărții: să încercăm să analizăm ce am făcut în acea epocă, să vedem care sunt bazele schimbării, unde se află greșelile noastre – ca să știm la ce să ne așteptăm. Și vă avertizez că nimic bun nu ne prea așteaptă. De asta am spus că vine epoca revanșei. Acolo se ascund multe probleme nerezolvate – acum ele explodează.

În drumurile dumneavoastră, ajungeți des și în fața tinerilor, a liceenilor. Cum simțiți că văd ei lectura în condițiile în care sunt înconjurați de gadgeturi? Îi sperie oare o carte de peste 500 de pagini?

Sincer: observ că se uită fără mari probleme la asta. Ba chiar citesc volume mai groase decât citeam noi. Aici cred că a jucat un rol colecția Harry Potter – care e destul de mare și groasă.

Mă interesează mult generația tânără nu prin faptul că e tânără, ci prin felul cum se modifică, se schimbă, se transformă. Mai nou, văd că am un public tânăr destul de mare și discut cu ei: practic, e o nouă generație de cititori. Au alte sensibilități, citesc altfel cărțile. De exemplu, am dat de un grup de fete tinere care își fac pe Spotify playlist la cărțile mele și ascultă sau urmăresc diverse clipuri video. E deja altceva. Asta e îmbucurător. Eu încerc să înțeleg cum funcționează mintea lor. Învăț multe de la ei.

Că tot am vorbit de călătorii, unde ajungeți cu "Generația canibală" în perioada următoare?

Dacă vă referiți la lansări, prezentări? Am un turneu cred unic în peisajul românesc: aproape ca trupele rock de pe vremuri. Vreau să străbat 30 de localități. În acest moment, mă apropii de 10. Mai am 20. Practic, merg cam peste tot unde este public. Deocamdată, am făcut orașele mai mari, unde sunt o parte din eroii mei.

La "Ficțiunea", ne place să ne jucăm, așa că vă propun un joc simplu. Să ne imaginăm Muzeul Anilor ‘90. Care ar fi exponatul cap de afiș, ce n-ar trebui să lipsească dintr-o expoziție curatoriată de Vasile Ernu? Normal, "Generația canibală" o găsim la final, în magazinul de suveniruri.

Eu aș reface conceptul de nonstop – acele magazine, chioșcuri "veșnic deschise": care e cumva imaginea noastră totală despre libertate și consum. Textul meu despre nonstop a devenit viral. E ceva special: e și centru cultural, și educațional, și de consum, și de practică politică și socială.

Cum priviți anii pe care îi parcurgem acum, revoluția AI, schimbările globale? Ar exista un entuziasm similar celui de la începutul anilor ‘90? Și cum ați numi generația celor care au 19 ani acum?

Nicidecum: cred că trăim opusul – văd în jurul meu doar depresie, plictiseală, lehamite și un soi de melancolie tristă. O lipsă totală de poftă de viață – copiii se plictisesc incredibil de repede, noi suntem prea obosiți, iar cei maturi sunt depresivi. Dar asta e un rezultat care are cauzele altundeva – mare parte în anii ‘90. Va urma o carte și despre această epocă, dar în altă grilă: un soi de Părinți și copii à la Turgheniev pe secolul 21. E interesant cum generația canibală a produs un soi de generație vegetală. Nu e nimic peiorativ în asta. E un alt tip de sensibilitate.

Vă mulțumim și vă mai așteptăm în paginile Ficțiunea!