La Universitatea din Galați se vorbește despre romanul Léa de Andrei Velea

https://youtu.be/5cn9fLygaHc

Scriitorul Andrei Velea, invitat să susțină o prelegere la conferința internațională "From the Painted Gaze to the Filtered Self", organizată de Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați, a vorbit despre identitate, prejudecăți și felul în care privirea celorlalți construiește imaginea unei persoane. Punctul de plecare al intervenției sale a fost romanul Léa, apărut în 2026 la Editura Tracus Arte, o carte aflată în dialog cu celebrul Orlando al Virginiei Woolf.

În octombrie, conferința internațională From the Painted Gaze to the Filtered Self, organizată la Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați, a adus în aceeași sală cercetători și scriitori, într-o dezbatere despre reprezentare, identitate și mecanismele privirii.

Printre invitații care au susținut prelegeri în plen s-a aflat și scriitorul Andrei Velea, pentru care evenimentul a însemnat o premieră: prima prezentare în limba engleză la o conferință științifică.

Alături de autor s-au aflat Lidia Necula și Oana Gheorghiu.

Ana-Maria Moga a vorbit în introducere.

Intervenția lui Andrei Velea a pornit de la romanul Léa, publicat în 2026 la Tracus Arte, o carte născută din admirația pentru Orlandoal Virginiei Woolf, dar și dintr-o întrebare provocatoare: ar mai fi posibil Orlando în lumea de astăzi? Și, mai ales, cum ar arăta un asemenea personaj în România contemporană, cu prejudecățile și reacțiile ei?

În romanul Virginiei Woolf, Orlando traversează trei secole, își schimbă sexul, dar lumea din jur nu pare tulburată de metamorfoză. Nimeni nu întoarce capul, nimeni nu comentează, nimeni nu transformă schimbarea într-un scandal public. Este una dintre convențiile spectaculoase ale romanului, o libertate pe care literatura și-o poate permite, dar care devine improbabilă în realitatea socială.

De aici pornește experimentul literar al lui Andrei Velea: ce se întâmplă dacă un asemenea personaj este scos din convenția ficțională și adus pe străzile Bucureștiului de astăzi?

Orlando, primul avatar literar?

O parte importantă a prelegerii a fost dedicată relației dintre literatură și jocurile video, ale căror structuri narative au devenit tot mai complexe. Industria jocurilor contemporane lucrează cu bugete și echipe comparabile cu cele ale marilor producții cinematografice, iar scenariile pot atinge dimensiuni impresionante.

Andrei Velea a propus și o comparație: romanul Léa are aproximativ 42.000 de cuvinte, în timp ce scenariul unui joc precum Kingdom Come: Deliverance II depășește, potrivit cifrelor invocate în prelegere, două milioane de cuvinte, echivalentul a aproape cincizeci de romane de aceeași întindere. Dincolo de proporții, comparația atrage atenția asupra complexității narative pe care au dobândit-o jocurile video.

În această perspectivă, Orlando poate fi interpretat drept unul dintre primele avataruri ale literaturii. Personajul traversează timpul, își schimbă identitatea de gen, scapă regulilor obișnuite ale îmbătrânirii și nu este obligat să suporte consecințele sociale ale transformărilor sale.

Asemenea unui avatar dintr-un joc video, Orlando se mișcă într-o lume care îi acceptă schimbările. Avatarul poate fi modificat, îmbrăcat, transformat și condus prin diferite universuri, fără ca aceste experiențe să presupună costurile existenței reale.

Dar ce se întâmplă când avatarul devine om?

Bucureștiul, o lume care reacționează

În Léa, personajul nu mai beneficiază de libertatea abstractă a lui Orlando. Este o persoană în carne și oase, într-un București recognoscibil, unde orice transformare provoacă reacții. Orașul observă, clasifică și judecă.

Una dintre scenele semnificative ale romanului se petrece noaptea, într-un taxi. Șoferul își privește pasagera în oglinda retrovizoare și decide, aproape instantaneu, cine este și ce viață duce. Léa îi spune că lucrează la universitate, dar informația nu îi modifică presupunerile. Bărbatul zâmbește și continuă să insinueze altceva, convins că propria interpretare este mai adevărată decât explicația persoanei din fața lui.

Scena nu conține violență fizică și nici o confruntare spectaculoasă. Tocmai banalitatea ei devine tulburătoare. Este vorba despre o formă de agresiune discretă, despre certitudinea cu care cineva îi atribuie altcuiva o identitate, fără să simtă nevoia vreunei confirmări.

Privirea străzii este urmată de privirea presei. Dacă în universul lui Woolf transformarea lui Orlando trece aproape neobservată, în România contemporană schimbarea devine un eveniment public, un subiect de comentariu, un caz. Identitatea personală este astfel confiscată de interpretările celorlalți.

O problemă de limbă: gramatica identității

Dincolo de construcția personajului și de reacțiile mediului social, scrierea romanului a adus o dificultate neașteptată: limba română.

Spre deosebire de engleză, unde numeroase formulări la persoana întâi pot rămâne neutre din punctul de vedere al genului, româna obligă frecvent la marcarea lui. Adjectivele, participiile și acordurile gramaticale impun alegeri care, în cazul unui personaj aflat în transformare, devin probleme de construcție literară.

Pentru Andrei Velea, editarea romanului a însemnat și confruntarea cu aceste constrângeri. Limba însăși participă la mecanismul clasificării, obligând discursul să fixeze identități acolo unde experiența umană poate rămâne fluidă.

În acest fel, problema identității nu mai este doar una socială sau psihologică, ci pătrunde chiar în materia din care este alcătuit romanul: cuvintele.

Oglinda care nu judecă

Unul dintre simbolurile centrale ale cărții este oglinda. În Orlando, momentul metamorfozei este însoțit de trâmbițe și de invocarea solemnă a adevărului. Schimbarea capătă dimensiunile unui spectacol, ale unei ceremonii cu martori.

În Léa, nu există nici trâmbițe, nici declarații publice. La începutul romanului apare o oglindă crăpată, iar la final, personajul rostește, în singurătate, o propoziție simplă: "Arăt bine."

Oglinda nu devine neapărat garantul adevărului, dar este singurul spațiu în care privirea nu mai aparține altcuiva. Nu clasifică, nu transformă omul într-un caz și nu îi impune o identitate. Oferă posibilitatea unei întâlniri cu propria imagine, dincolo de verdictul social.

Câte priviri, atâtea identități

Finalul prelegerii a readus în discuție tema centrală a conferinței: privirea și puterea ei de a construi realitatea.

În romanul lui Andrei Velea, fiecare personaj o vede pe Léa altfel. Strada vede o categorie, presa vede un caz, studenții văd un profesor. Ada, iubita Léii, vede omul pe care îl iubește, cu toate transformările și contradicțiile sale. Iar Léa încearcă să se privească pe sine.

Ada ocupă, la rândul ei, un loc important în această construcție. Experiența sa afectivă, felul în care trăiește schimbarea persoanei iubite și complexitatea propriilor reacții ar putea constitui materia unui roman independent.

Niciuna dintre privirile îndreptate asupra Léii nu poate cuprinde însă omul în întregime. Fiecare surprinde o parte, o perspectivă, o interpretare.

De aceea, romanul nu propune o rezolvare definitivă a conflictului identitar. Ambiguitatea rămâne deschisă, iar identitatea se construiește la intersecția mai multor priviri, uneori contradictorii.

Dincolo de povestea particulară a Léii, prelegerea lui Andrei Velea a pus în discuție un mecanism care privește întreaga societate. Fiecare om trăiește sub privirea celorlalți, suportă interpretări și primește etichete. Diferența este că unii pot traversa spațiul public fără să fie chestionați, în timp ce alții sunt permanent obligați să explice cine sunt.

De la libertatea aproape neverosimilă a lui Orlando la Bucureștiul în care Léa trebuie să se confrunte cu prejudecățile, distanța nu este doar una literară. Este distanța dintre o lume care acceptă metamorfoza și una care o transformă în judecată publică.