Am citit Mi-e dor de Sinaia și nu mă pot întoarce niciodată în Sinaia, de Alina Șovar, și m-a impresionat nostalgia care străbate textul, felul în care absența unui om poate schimba până și cele mai banale lucruri din viața noastră. M-am gândit la superficialitatea cu care trăim astăzi iubirile, la hedonismul capitalist care ne îndeamnă să înlocuim oamenii ca pe niște perechi de pantofi uzați, de parcă sufletele ar fi produse, iar relațiile, cifre într-un inventar. Ni se spune mereu să mergem mai departe, să găsim pe altcineva, de parcă sentimentele ar respecta orarul unui autobuz. Și cui nu i s-a întâmplat să rămână în aceeași stație, așteptând pe cineva despre care știe că nu se mai întoarce?

M-a impresionat mărturisirea autoarei că îi este dor și de ea însăși, de femeia care era în prezența celui iubit. Cred că mulți dintre noi am cunoscut acest sentiment: să pierzi un om și să descoperi că, odată cu el, ai pierdut și ceva din tine. Vă invit să citiți textul Alinei Șovar și, cine știe, poate că vă veți regăsi și voi în această nostalgie.

Constantin Șolga

Alina Șovar

 

Mi-e dor de Sinaia și nu mă pot întoarce niciodată în Sinaia

Nu de alta dar deja te întâlnesc peste tot în București, în orice cafenea, parc, mall. Ești omniprezent și de negăsit în același timp. Corpul meu te caută în metrou, în drumul spre muncă, în orice față obosită de pe peronul din stația Eroilor. Dacă mă străduiesc destul parcă îți aud tropăitul bocancilor intrând în birou, făcându-mi ziua mai bună. Este foarte straniu cât de familiar poți deveni cu cineva care a fost odată un străin, și cât de repede se poate întâmpla acest lucru. Câteodată îți miros parfumul în metrou sau când trece cineva pe lângă mine și mi se formează un nod în gât. Simt că mă sufoc dar îmi doresc să rămână mirosul cu mine, încerc din toată putința să trag în piept cât mai mult înainte să dispară, ca și cum asta m-ar putea aduce mai aproape de tine. Există multe forme de auto-vătămare. 

Nu înțeleg cum oamenii aleg să-și smulgă rădăcinile singuri, de bună voie, de sute de ori în viață. Odată ce te-am iubit, îmi ești întipărit în minte și în suflet. A renunța la o persoană pe care o iubești, a cărei cărări și crăpături le-ai învățat pe de rost este o formă de sevraj. Nu pot uita. Când sunt copleșită de un val de emoții, mărturisesc că îmi doresc să pot apăsa un buton și să opresc tot zgomotul din cap. Să nu mai simt nimic, să fiu anesteziată. Câteodată devine prea mult.

Odată ce iubești pe cineva, unele lucruri nu mai sunt ce-au fost odată, lipsite de importanță. Legoul nu mai este doar lego. Șahul nu mai este doar șah. Un piercing în sprânceană nu mai este doar un piercing. O geacă nu mai este doar o geacă. Nutshell nu mai este doar o piesă. O bancă nu mai este doar o bancă, este un loc unde ar trebui sa stea două persoane dar acum mai există doar una care trece pe lângă ea și se uită în gol la locul unde erai tu. Munții cu siguranță nu mai sunt doar munți. Oare voi mai putea păși vreodată în Gara de Nord fără să mă gândesc, cel puțin pentru o milisecundă, la tine și la cafeaua aia de 5 lei pe care am împărțit-o într-o dimineață din iulie pe peron, așteptând trenul? Chiar crezi că voi uita vreodată apusul din Herăstrău din seara aia, cum amândoi încercam să amânăm inevitabilul?

De multe ori îți sărutam tatuajul de pe osul pieptului și mă întrebam câte persoane vor mai face asta, și refuzam să mă gândesc la câte o făcuseră deja.

Toate aceste lucruri și un număr infinit de caracteristici, preferințe, obiceiuri, hobby uri, melodii creează un cufăr de amintiri care te pot jupui emoțional când intri în mod inevitabil în contact cu ele, când te împiedici de ele în viața de zi cu zi. Așa cum mă impiedic eu, până și acum, când scriu acest text, de tastatura ucraineană pe care încă o am salvată în setări.

Acum toate locurile mele preferate sunt bântuite. Până și cele pe care nu le-ai văzut niciodată, pentru că eu sunt bântuită de tine. Locuri bântuite iar totodată goale. Tu le-ai golit. Te-ai hrănit cu ele și ai lăsat doar farfuria plină de firimituri în urma ta, iar eu încerc să le adun. Sau încerc să-mi adun propriile rămășițe?

Nu mai există loc al meu nevizitat de tine, te-am dus peste tot. Ai văzut locuri de care n-ai habar, pe care nu le poți numi. Te văd până și acasă la mine, în apartament, unde n-ai pășit vreodată. Te văd când privesc afară pe geamul din spatele blocului. Semnul Kauflandului plutește în ceață, un loc banal unde fac cumpărături de ani întregi, dar acum nu mai este doar al meu fiindcă am trecut cu tine pe lângă el. Înțelegi cât de adânc ai reușit să ajungi în mine?

I know a place. Într-adevăr, I know many places.

Și nu este vorba doar de locuri fizice, ci și de persoane. Prietenii tăi au acces constant la tine. Suntem legați printr-un fir de cunoștințe. Nu mi se pare drept ca ceilalți să aibe parte de tine, să fiu atât de aproape și totodată atât de departe de tine. Prietenii tăi trec pe lângă mine și este ca și cum umbra ta ar face la fel. Mereu am ținut mult la ceva spus de activista și poeta americană Nikki Giovanni. Because I love you, I get least of you. Dar nu am resimțit niciodată până acum aceste vorbe atât de profund. Până la măduva oaselor.

Îmi amintesc de seara petrecută cu tine pe balconul unui prieten din Piața Romană. Apartamentul era plin de străini. Toate limbile erau vorbite în jurul nostru. Franceza, spaniola, româna, engleza. Nu ne venea sa credem că asta era viața noastră. Cred că aceea a fost singura dată când chiar am băut bere de plăcere, cu tine pe acel balcon, cu vederea peste centru, în timp ce prietenii noștri și ceilalți invitați cântau karaoke în sufragerie. Probabil că a fost una dintre puținele clipe din viața mea când m-am simțit vie. Spontană. Ca o adolescentă la 25 de ani. Sunetul înăbușit al piesei Riptide încă îmi răsună în urechi. Zâmbetul tău tâmp, cum mă priveai în clipa aia.

Astăzi în loc să mă plâng cuiva sau să-ți scriu am deschis un document nou în aplicația de notițe și am înșirat acolo toate modurile în care îmi este dor de tine. Dacă aș sta să țin cont de câte ori am tipărit cuvintele ‘i miss you’, aș ajunge la un număr foarte trist. Nu mi-am dat seama până acum cât de fizic se poate manifesta dorul.

Și să știi că nu îmi este doar dor de tine, ci și de mine. De cum deveneam în prezența ta. O versiune a mea transformată. Înfloream. Fața mea se lumina. Eram mai buna, mai generoasă cu toată lumea din jur. Îmi este dor de sclipirea aceea din ochii mei, oricât aș încerca să o reproduc acum, ajunge să fie doar o imitație ieftină lipsită de vlagă. Imediat ce momentul se scurge, de îndată ce râsul se oprește și gluma a trecut, o umbră sumbră îmi acoperă chipul. Mă închid. Nictinastie este termenul științific, cred.

Iartă-mă te rog, dar dragostea mea nu cere doar să fie simțită, ci și exprimată. Sunt conștientă de faptul că în ziua de astăzi lumea se așteaptă să treci peste, să te aduni, doar ești o persoană matură, în toată firea. Este important să fi independentă. Nu neg acest fapt. Este adevărat. Însă nu putem nega nici faptul că oamenii din viața noastră lasă amprente. Amprente adânci. Și acestea nu se închid pentru că ele necesită să fie simțite, trăite. Bineînțeles că absența ta mă sfâșie, suferința aceasta este dovada că prezența ta m-a transformat. 

Tot ce știu este că îmi e dor de tine. I miss you. я сумую за тобою. La acest gând tot mă întorc. Iar acesta este cel mai adevărat lucru pe care îl pot spune în momentul de față. Acesta este sâmburele adevărului. Prin acest eseu onorez ceea ce simt. Niciodată nu am fost o fată nonșalantă, misterioasă. Înțeleg pe deplin de ce majoritatea femeilor sunt așa. Se protejează în acest fel. Dar știi prea bine că nu pot fi așa. Dacă te iubesc, te iubesc cu toată ființa. Devin euforică. Trăiesc emoții atât de intense, de copleșitoare, încât corpul meu nu mai știe cum să le proceseze și trebuie exteriorizate. Iar în ciuda a orice, să știi că sunt mândră de capacitatea mea de a iubi atât de profund. Te port cu mine oriunde merg, oricine ar trebui să se simtă norocos că este iubit în acest fel. Refuz să-mi fie rușine. Te iubesc și am fost schimbată prin iubirea pe care am experimentat-o.

Am lăsat, probabil, o parte din mine  pentru totdeauna pe balconul acelei camere din Sinaia. Dacă mă străduiesc puțin încă simt căldura razelor de soare pe față, încă aud dușul mergând într-o dimineață vara trecută, în care nu știam încă cum este să fiu bântuită de o persoană vie. Oare lipsa prezenței mele bântuie și ea, măcar în micile fisuri din zidul ăsta copleșitor numit viața noastră de zi cu zi?