Amurgul zeilor în variantă western

Statul acasă se împacă bine cu cinefilia. În special cu cea de „cursă lungă” – serialele. În plus, când descoperi ceva care, cu adevărat, te impresionează prin originalitatea sa, ajungi să îți dai seama că izolarea asta are și ea părțile ei bune.

Să începem cu titlul. Westworld. Știu, nu mai este o noutate pentru pasionații de seriale, din rândurile cărora nu am făcut parte până de curând. Totuși, iau acest fapt drept un avantaj, din moment ce vizionarea primului sezon vine în continuarea unei (re)parcurgeri susținute a celor mai bune lungmetraje inspirate din scrierile lui Philip K. Dick. Conexiunea dintre universurile ficționale ale vizionarului scriitor american și lumea imaginată de Jonathan Nolan și Lisa Joy este mai mult decât evidentă și, totuși, este greu de identificat în serialul american vreun clișeu răsunător sau vreo tentativă de a „plagia” mecanismele narative ale autorului care a semnat The Minority Report sau Do Androids Dream of Electric Sheep?.

Adevărata originalitate a Westworld-ului constă, de fapt, în capacitatea sa de a asimila o serie de influențe variate care, fără să rămână doar la un nivel pur narativ, de suprafață (cum, de altfel, se întâmplă cu lungmetrajul omonim din 1973 al lui Michael Crichton), accesează o multitudine de nuanțe interpretative concentrate în jurul unei mari metafore despre apogeul și, mai ales, declinul umanității. Dar ne-am obișnuit deja ca marile romane și filme SF să nu fie altceva decât metafore ale prezentului, nicidecum ale unui viitor mai mult sau mai puțin plauzibil, amăgindune cu ideea că, dacă omul nu învață din greșelile de ieri, atunci ar putea învăța din cele ale zilei de mâine.

Sub pretextul unei lumi artificiale construite după toate standardele tipologice, „etice” și „estetice” ale unui western care oferă bogătanilor prilejul unei defulări refuzate de lumea „de afară”, regizorii explorează în Westworld nu doar obsesia umanității pentru jocurile de-a dumnezeu, ci și raporturile toxice între indivizi cauzate de dependența totală de un mediu social mult prea limitat pentru pulsiunile lor absconse. Astfel, totul devine un fel de readaptare a unei bacanale care problematizează teatralitatea unui spațiu închis, guvernat de fire narative precise, în care orice este permis (și, deci, „acel” Dumnezeu este scos din calcul), fără niciun risc din partea vizitatorilor.

Arsenalul „orgiastic” din care nu lipsesc impulsurile criminale, infanticide ori necrofile este redat în toată splendoarea lui, însă rezultatul vizează mai mult decât o violentare gratuită la capătul căreia nu se află nicio purificare. Preocuparea pentru găsirea formulei perfecte care stă la baza creării unui android conștient și autonom emoțional cochetează cu concepte psihanalitice, teologice, dar și filozofice, precum predestinarea ca formă de meta-narațiune. Este greu de spus, prin urmare, cine joacă rolul și cine scrie scenariul, cine este omul și cine este zeul, cât timp androizii depășesc cu mult clasicul „sindrom Pinocchio”, devenind personaje ingenue în care se oglindește tot mai acut prăpastia printre om și umanitate.

Înfruntarea se dă, de fapt, între două seminții zeiești: pe de o parte, oamenii care au acces la codurile narative, plasându-se în rolul de demiurgi cinici, dar care nu și-au depășit corporalitatea perisabilă, iar pe de alta – androizii care, deși nu sunt supuși degradării fizice, sunt condamnați să-și trăiască nemurirea într-o „libertate controlată”. Dar, ca în orice înfruntare de dimensiuni epopeice (căci serialul ascunde în subtext o astfel de structură), cineva trebuie să piardă. Zeii trebuie să moară. Însă care din ei?

P.S.: În caz că nu v-am convins să dați o șansă serialului, sunt nevoit să scot asul din mânecă pe ultima sută de metri. Spun doar atât: Anthony Hopkins, Ed Harris și, în spatele scenariului și, uneori, al camerei de filmat, Jonathan Nolan (da, fratele cel puțin la fel de talentat al lui Christopher Nolan).

Andrei ȘERBAN

Doctor în filologie, asistent universitar la Departamentul de Artă Teatrală (Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu), secretar literar al Teatrului Național „Radu Stanca”, Andrei iubește teatrul, cinematografia și literatura – nu neapărat în această ordine.

Scriitori și creatori de ficțiuneOpinii și ideiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutTraduceriArhivă

Cartea săptămânii

Hamlet de William Shakespeare

recomandată de

Adrian TITIENI

Doina Ruști despre Dostoievski

Recomandări

"Fiecare epocă tânjește după o lume mai frumoasă. Cu cât deznădejdea și descurajarea produse de prezentul tulbure sunt mai adânci, cu atât este mai arzătoare această năzuință... fiecare epocă lasă posterității mai multe urme ale suferințelor sale decât ale fericirii. ... numai calamitățile devin istorie."

(Johan Huizinga)

Amurgul Evului Mediu de Johan Huizinga, carte recomandată de Cristina BOGDAN

Lectură de autor

Lia FAUR

Noutăți

O carte bună, un creion de tâmplărie și un scriitor galician

Flaubert: Dicționar de idei primite de-a gata

Carte recomandată de Bogdan TĂNASE

Clasic

Anca Șurian recomandă Mateiu Caragiale: Craii de Curtea-Veche

Copyright © optmotive.ro

Echipa