OPTm
nr. 93/6

DAU. Teroare vizuală sau sclipire de geniu?

De-a lungul timpului au existat numeroase producții cinematografice ce au creat șoc în rândul spectatorilor, mulți întrebându-se de ce era necesară o astfel de producție, cât este de verosimilă sau pur și simplu ce a vrut să spună regizorul prin ce a realizat. Imaginația oamenilor poate atinge culmi aproape inimaginabile, cel mai grav însă este atunci când se pune în practică, cu scuza preferată că este un act artistic, iar limitele se depășesc cu urmări uneori grave pentru protagonist, atât pe plan fizic, cât și în plan psihologic. Am auzit cu toții povești despre actori ce au fost înghițiți de personajele lor, nereușind să mai iasă din istoria respectivă, iar exemplele cele mai elocvente sunt actorii ce au interpretat rolul Mântuitorului. Când realitatea nu se mai distinge de ficțiune este destul de periculos, însă ce se întâmplă când o ficțiune este creată de dragul realizării unui proiect artistic monumental, iar protagoniștii încep să creadă că realitatea pe care o trăiesc este cea adevărată?

În mare, aceasta este problema cu experimentul DAU, ale cărui prime două filme sunt disponibile și la noi pe o platformă de video streaming. Povestea este cam așa: în dorința de a crea o operă monumentală, un regizor rus pe numele său Ilya Khrzhanovskiy, construiește replica la milimetru a unui institut rusesc de cercetare științifică. Studioul a fost creat în orașul Harkov din Ucraina, iar timp de aproximativ trei ani cei implicați în proiect au trăit acolo fără contact cu lumea de afară. Regulile erau extrem de stricte iar toți cei din interior erau nevoiți să trăiască la fel cum se întâmplă în Uniunea Sovietică, aceștia fiind îmbrăcați cu hainele de atunci, plătind cu bani din acele vremuri, întrucât nimic modern nu trebuia să știrbească această societate utopică. Luminile au fost construite într-un fel special tocmai pentru a nu fi integrată tehnologia și a nu se da impresia de ceva regizat. Din relatările celor care au fost pe platou în timpul filmărilor, puțini la număr însă, aflăm că birourile de producție, de machiaj și vestimentație se aflau undeva în exteriorul clădirii, iar accesul se făcea printr-un tunel supravegheat și păzit. 

Proiectul s-a vrut inițial a fi o peliculă dedicată fizicianului Lev Landau, dar, ulterior, aproape totul a fost filmat, rezultatul fiind un număr de 14 pelicule de sine stătătoare și peste 700 de ore de material înregistrat. Pe platforma oficială a filmului sunt menționate titlurile integrale  însă nu toate sunt lansate spre vizionare, iar în România sunt disponibile  doar cele prezentate la Berlinale, și anume DAU. Degeneration (cu o durată de peste 6 ore) și DAU. NATASHA

Filmările au durat trei ani, începând în 2008 și finalizându-se în 2011. Variantele finale au apărut în 2019, după aproximativ un deceniu în care se presupune că s-a lucrat la montajul materialului. Regizorul, în interviurile pe care le-a acordat, afirmă că nu a fost nimic regizat, oamenii s-au purtat ca în viața de zi cu zi și toate replicile au venit natural. Este adevărat că majoritatea celor implicați nu au fost actori de profesie, ci și-au interpretat rolurile pe care le aveau și în timpul Uniunii Sovietice, fie că vorbim de bucătari, paznici sau cercetători. Directorul de imagine Jürgen Jürges, a folosit o tehnică de filmare intitulată Handheld Shot, ce presupune filmarea acțiunilor cu camera din mână, fără a se utiliza alte tehnologii de stabilizare a imaginii sau de realizare a cadrelor cum ar fi: steady-cam, dolly sau filmarea de pe macara. Acest gen de realizare cinematografică este unul mai intim și îl introduce pe spectator mult mai ușor în atmosfera creată de regizor, oferind astfel o naturalețe mai mare a imaginii. Vizionând cele două pelicule disponibile mi-am dat seama că mereu camera surprindea anumite emoții, operatorul știa exact ce urma să se întâmple, deoarece obiectivul se îndrepta către acțiune exact la momentul potrivit, prin urmare nu se putea filma în acest mod dacă unele lucruri nu erau dinainte discutate cu echipa de producție și cu regizorul. Cercetând mai în detaliu acest subiect, am descoperit într-o declarație a lui Ila Khrzhanovskiy faptul că într-adevăr unele situații erau înscenate dinainte, însă personajele improvizau textul pentru ca scena să pară verosimilă.

La o primă vedere nu ar părea nimic ieșit din comun cu proiectul, ne-am gândi că ar fi doar o altă realizare uriașă din partea producătorilor ruși. Discuțiile au apărut din pricina felului în care se presupune că regizorul își trata echipa, acesta fiind acuzat că ar fi fost un dictator pe platou. Unele secvențe abundă într-o violență ieșită din comun și se pare că mulți dintre figuranții implicați au rămas cu anumite sechele din timpul filmărilor. 

Lăsând la o parte costurile uriașe, ne întrebăm care a fost prețul pe care cei implicați l-au plătit pentru participarea și jocul în film. Realitatea fusese atât de bine simulată, încât mulți credeau că se află chiar în Uniunea Sovietică, iar după mai multe luni au început să se obișnuiască complet cu noul stil de viață, pe care așa cum am mai spus, mulți dintre ei chiar l-au trăit în viața reală. Filmările nu s-au desfășurat nonstop, ci au existat perioade de mai multe luni în care nimic nu a fost tras pe peliculă, dar viața în interiorul Institutului s-a desfășurat în mod normal. Sunt unele secvențe în cele două filme vizionate în care sunt prezentate experiențele pe oameni, într-unul apărând chiar bebeluși proveniți de la un orfelinat din Ucraina, subiect ce a născut alte discuții. Personalitățile personajelor au fost selectate după un proces întreg și complex, ce a implicat mii de poze și înregistrări cu ei, prin urmare totul a fost lucrat la milimetru. Poate fi considerat un experiment social? Poate fi considerat un experiment cinematografic reușit? Acestea sunt niște întrebări la care nu cred că vom putea oferi un răspuns care să mulțumească pe toată lumea, mai ales că părerile sunt  împărțite. Este de la sine înțeles că fără o doză de nebunie tot acest proiect nu ar fi fost posibil a se realiza vreodată la scara la care a fost el făcut. Trebuie să recunoaștem că filmul, deși nu a avut un succes fulminant, a creat în jurul său numeroase discuții, prin urmare a fost o marketizare și o promovare creată dintr-un insucces. În cele mai multe cazuri, în momentul când publicului i se transmite că ficțiunea este inspirată din fapte reale, sau în jurul peliculei se creează o aură de mister, de naturalețe și de interzis, fascinația se creează automat. Așa s-a întâmplat și în cazul DAU, mai ales că el a fost mereu promovat ca o experiență 100% reală, și complet neregizată. Au existat câteva vernisaje de promovare a experimentului, însă acestea nu au avut succesul scontat.

Am putea spune că producția s-a autodevorat, mai ales că în DAU. Degeneration, în ultimele secvențe, ni se arată cum toți membrii Institutului trebuie să fie eliminați, iar toate urmele prezenței lor să fie șterse de pe fața pământului. Poate că aceasta va fi și soarta proiectului, să fie distrus la un moment dat, iar amintirile și articolele despre el să rămână pentru a șoca publicul și pentru a se putea întreba dacă într-adevăr așa ceva a fost realizat. Personal aș recomanda filmele doar pentru experiența vizuală și pentru încercarea de a te imersa în interiorul Institutului și de a rezona cu unele personaje. Dacă aceasta implicare din partea spectatorului nu se realizează, atunci acțiunea este extrem de ternă, și poate apărea cu ușurință plictisul. 

Andrei BULBOACĂ

Doctorand în Studii Culturale, la Facultatea de Litere, Universitatea din București.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Andreea APOSTU are un discurs matur, reflexiv, cu un potențial imaginativ fulgurant, suprarealist pe alocuri.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de Cristina BOGDAN

 

CĂRȚI

Recomandată de

Ovidiu ȘERBAN

 

 

 

Eveniment la Muzeul Literaturii: TREISPREZECE

 

Școala Ardeleană

 

Anglia, anii 40, servicii secrete

ART

 

Nemira

 

 

Anticariat. Sala Dalles

 

Humanitas

LITERA

VREMEA

 

Copyright © optmotive.ro