OPTm
nr. 81

Scena interpretării și ideile ca personaje

Demersul interpretativ (de tip postcritic, recuperator) pe care îl face Laura Pavel în recenta sa carte, Personaje ale teoriei, ființe ale ficțiunii. Eseuri, reprezintă o noutate în eșichierul criticii autohtone, atât datorită modalității de argumentare propuse, prin intermediul „personajelor” / ființe ale ficțiunii, cât și prin expunerea cadrului teoriei postcritice, care vine în completarea direcțiilor actuale de interpretare în sfera studiilor literare, dar și a artelor vizuale și a celor performative. Laura Pavel e eseist și critic literar și teatral, profesor la Facultatea de Teatru și Film a Universităţii Babeș-Bolyai, unde predă Istoria teatrului, Antropologie teatrală, Studii culturale și Performance Theory. Prin urmare, subtitlul eseuri o definește și îi permite autoarei ipostaze cvasi-ludice de introducere în scenă a premiselor teoretice interdisciplinare, pe care își construiește analizele sintetizate într-un prolog (argument), iar aici fie și cititorul neavizat în istoria criticii poate afla despre abordarea propusă de teoria postcritică: „[…] noul estetism corespunde unei perioade «post-teoretice», în care teoria intră într-o fază «mai mult reflexivă» decât emancipatoare și militantă, interesată fiind mai curând de regăsirea originilor filosofice ale artei, ca și ale teoriei literaturii, și mai puțin de aparatul discursiv-ideologic [...]”. Desprinderea curentului „new aestheticism” de grila interpretativă propusă de teoria critică potențează distanța instaurată între moduri diferite de percepție a obiectului artistic. Totodată, coexistența acestora vizează o complementaritate, bazată pe istoricitatea lor și evoluția organică a direcțiilor interpretative, concretizată în ramificarea graduală a discursurilor critice. În această privință aș cita capitolul Personaje ale teoriei. Latour, Felski, Nussbaum & Co., În loc de Argument din cartea recenzată, unde autoarea expune panoramic conceptele adâncite ulterior în analiza creațiilor interdisciplinare. Structuralismul francez, deconstructivismul, poststructuralismul american, neomarxismul, postcolonialismul presupun o serie de abordări – textocentrismul, pierderea sensului, „moartea autorului” (Jacques Derrida, Roland Barthes, Michel Foucault), declinul marilor narațiuni (François Lyotard) – care pot fi grupate sub denumirea de teorie critică, ce presupune o cotitură politică, o political turn, prin Edward Said și Gayatri Chakravorty Spivak. Există însă, după cum precizează Laura Pavel, și momentul unei cotituri etice care culminează cu o ecologizare a experiențelor estetice, teoretizată prin textele lui Bruno Latour, ce atacă cu o vervă „șfichiuitoare” școala suspiciunii, derivată, după Paul Ricoeur, de la cei trei „maîtres du soupçon” (Marx, Nietzsche și Freud). Sintagma „the Ethical Turn”, alături de „the Pictorial Turn”, „the Literaty Turn”, „the Performative Turn”, „the Ekphrastic Turn” și inclusiv „the Postmodern Turn” reprezintă, după cum le analizează Laura Pavel, abordările generate de dezbateri ale ultimelor decenii, prin care comunitățile interpretative ajung să coexiste și să ofere noi valențe și opțiuni metodologice, într-un spațiu cultural dialogal, inter-arte.

Printre precursorii teoriei postcritice se numără și Stanley Cavell, Wittgenstein, Paul Ricoeur, Bruno Latour, aceștia anticipând revenirea interesului pentru miza estetică și interpretarea valorii intrinseci operei într-un context larg filosofic, existențial.

Instrumentele folosite ca suport de analiză pentru eul ficțional și pentru „stilistica existenței” din viața boemei anilor ’60–’70, construcția romanului total din anii ’70, teoriile asupra monodramei cu elemente de psihodramă, receptarea performativității lucrărilor lui Adrian Ghenie, Victor Man și Marius Bercea sau interpretarea creațiilor intermediale ale lui Klaus Obermaier, toate diversifică pe vaste paliere interrelaționate. Anumite noțiuni proprii teoriei postcritice sintetizează miza demersului recuperator prin conceptele la care se racordează: cvasiobiect desemnează, pentru Bruno Latour, obiectul artistic, cu dublă subiectivitate, a creatorului și a receptorului; ekphrasis, privit dintr-o perspectivă etimologică, s-ar traduce prin a da voce, iar în acest context semnifică una din vocile preexpresive sau neexprimate ale operei de artă, manifestate în formă latentă ca fațete de expresie polivalente; infraprivirea reprezintă o investigare critică noninvazivă a obiectului, care nu trebuie luat în posesie, ci doar recunoscut, radiografierea acestuia mizând pe abordarea empatică, lipsită de impunerea autorității subiectului în analiza creației artistice; prin compoziționism (Bruno Latour) se înțelege un proces de „postproducție”, care nu deconstruiește, ci reface într-o manieră ecologică operele desfigurate în urma grilelor interpretative criticiste. Interferența creație-interpretare implică recuperarea operei și restaurarea acesteia printr-o perspectivă „curatorială”, așa cum afirmă istoricul literar Rita Felski, intenția reconstructivă regăsindu-se și în latouriana actor-network theory, iar sintagma object-oriented se referă la privilegierea unei critici care are în centru însuși obiectul de referință, aceasta înscriindu-se în terminologia filosofului Graham Harman.

Capitolul despre antropologul și criticul Bruno Latour se intitulează provocator, precum într-un roman de capă și spadă: În scenă intră Latour. Deschiderea capitolului marchează intriga care determină o nouă turnură a acțiunii, respectiv schimbarea perspectivei critice. Aceasta din urmă nu mai e distantă și sistemică, structurată și detectivistă, ci complice, empatică, recuperatoare prin dimensiunea receptării estetice, care implică un transfer între subiect și obiect, acesta primind valențe noi, prin obiectivarea figurilor ficțiunii. Interogațiile incitante din peisajul criticii clujene le regăsim atât în lucrarea Mihaelei Ursa, Scriitopia, cât și a lui Alex Goldiș, Critica în tranșee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, cartea Laurei Pavel având de asemenea „aura” valențelor interogative multiple, dincolo de analizele postcritice interdisciplinare: Ce se întâmplă pe scena criticii în prezent? Unde se situează în acest context critica autohtonă? Cum ne raportăm la perioada postumanistă din perspectivă etică și estetică? Pot coexista direcții distincte și polemice ale criticii în aceeași epocă? Răspunsul oferit de eseurile Laurei Pavel, prinse ca într-o rețea vastă, definită prin interconexiuni transdisciplinare – fundamentul unei structuri work in progress –, este acela că prin figurabilitatea latouriană, prin „acțiunea de a ficționa, continua figurare a materialului” (p. 46), receptorii sunt priviți ca subiecți, ca urmare a instituirii unei relații de complicitate derivate din procesul de creație-interpretare.

Conceptele de stil și de teatralitate devin instrumente de analiză pentru textele metaficționale, veritabile „obiecte teoretice”, nu numai prin „ficționalizarea de sine bovarică”, ci și prin unele strategii ale mitologizării și ale demitologizării, prin funcționarea convergentă a dihotomiei conceptuale ficționalism-biografie. Astfel, dandysmul devine marcă atât a eului biografic, cât și ficțional, Mateiu Caragiale fiind „spectator și interpret critic al propriei vieți, înțeleasă ca în-scenare cotidiană a unei opere de artă” (p. 65). În câteva pagini aflăm și evoluția conceptului teatralității, de la Michael Fried ˗ care consideră ca opera de artă ar trebui să refuze teatralitatea, pentru a rămâne acea ficțiune a realității scenice, autonomă, în iluzia că nu există spectator, receptorul fiind contemplativ, pasiv ˗ până la cercetătoarea canadiană Josette Féral, care analizează scindarea unei alterități, atât în personaj, cât și în spectator.

Capitolul Boema literară a anilor ’60-’70: moduri de a fi între autobiografic și ficțional surprinde pertinent transgresarea planurilor biografic-ficțional, prin ficționalizarea sinelui, ritmul vieții auctoriale ajungând să se confunde cu ficțiunea. Boema este definită ca modalitate de estetizare și de „iresponsabilizare de sine” și pune în act transformarea scriitorului în personaj, printr-o adevărată „stilistică a existenței” (Marielle Macé). Analiza acestui modus vivendi se face prin lentila interpretării latouriene, căci ceea ce Laura Pavel numește co-ficționare are loc într-o rețea la care participă întreaga pleiadă a personajelelor boemei anilor ’60-’70, devenite ființe ale ficțiunii, prin autoficționalizarea sinelui. Sintagma estetism socialist (Mircea Martin) e refuncționalizată dincolo de teza unei autonomii a esteticului, în contextul anilor ’70, apariția romanului total cultivând o „fantasmă de putere a autorilor” (p. 110), care presupune un tip de ficționare, diferit de ficționalizare, un transfer dinamic între biografic și ficțiune.

Într-un alt eseu, Psihotrupul. Deficționalizare și expunere de sine, cu o vervă nedisimulată, corelată cu informație culturală interdisciplinară, autoarea analizează paradoxurile personajului de psihodramă și receptarea unui performance monodramatic, autobiografic. Rețeaua interpretativă este compusă din: „ _efectul de prezență […] identitate, politica sinelui, life writing, performance și performativitate, liminalitate, Celălalt (alteritatea), dihotomia minte/corp și, nu în ultimul rând, unitatea psihotrup ” (p. 129), aceasta însumând conținutul fictiv și cel biografic, prin conceptul de teatralitate realizându-se liantul cu spectatorul, care se identifică sau se distanțează. Scurta istorie a corporalității redă o incursiune asupra eului supradimensionat, prin monologul în care performează actorul, printr-o dualitate a sinelui ficționalizat cu sinele biografic, precum și a fuzionării spațiului public cu cel privat. Corporalitatea are o conotație semiotică și este un semn al unei esențe universale, teatralitatea instituindu-se în momentul receptării dualității performerului. Laura Pavel are apetență eseistică, punctând anumite pauze de respirație după informațiile dense despre teoriile performativității, pentru a glosa, de pildă, despre dispariția performerului olandez Bas Jan Ader, în 1975, care, încercând să traverseze Atlanticul, s-a făcut nevăzut sau s-a sinucis, înscenându-și propria dispariție, ca într-un performance. Dar „personaje” nu sunt doar artiștii performativi și scriitorii care își construiesc anumite postúri sociale estetizante, ci și teoreticienii înșiși, ca de pildă Stanley Fish, cunoscut prin conceptul său de comunitate interpretativă. Prin prisma acestei noțiuni, Laura Pavel analizează câteva „cotituri” culturale (turns), și se referă, între altele, la întâlnirea dintre ideile școlii americane cu teoria franceză (French Theory), soldată cu „bătălia pentru showcasting-uri”.

Transdisciplinaritatea abordărilor eseistice se remarcă prin trecerea către analiza metapicturilor vizuale, autoreflexive, ale Școlii de la Cluj. Laura Pavel reușește cu metodele postcritice să analizeze pertinent creațiile imagotextuale, văzute sub forma unor criptograme cu referire permanentă la literatură. Autoarea descoperă sensul acestor creații picturale printr-o interpretare ekphrastică care-și revendică noțiunile de „potentiality-not-to” (Giorgio Agamben) și „I would prefer not to/Prefer să mă abțin!” (Herman Melville), fiind sondate substraturi imagologice. Eseul final Breșe în ficțiune: granițe estetice și (bio)tehnologice problematizează condiția asimptotică postumană, hibdridă, Laura Pavel realizând analiza estetică a spectacolelor intermediale, regizate de Klaus Obermaier. Sunt luate în discuție mutațiile estetice ale secolului XXI, prin care îmbinările dintre ficțional și nonficțional, virtual și live art, interferează, punând mari întrebări de ordin etic, testând limitele percepției și a suprapunerii dintre uman și nonuman. Virtualul devine astfel o ficțiune autonomă, antropomorfă și chiar postantropomorfă, mediul artistic hibrid aflându-se în dialog empatic cu spectatorul-receptor, perceput ca un întreg. În analiza mecanismelor hibride, privirea de estet a autoarei sondează infrastructura operei de artă, descoperind terțul ascuns, care completează și transgresează valențele de interpretare mimetice și nonmimetice.

Personaje ale teoriei, ființe ale ficțiunii. Eseuri poate fi citită ca o incursiune într-o operă devenită deja, prin propria figurabilitate, o ființă a ficțiunii, ce își pune întrebări despre evoluția criticii, nedând răspunsuri finale, problematizând idei-personaje, deschizând perspective de interpretare a literaturii și a artelor vizuale și performative prin Celălalt, într-un dialog hermeneutic de tip empatic și „infracritic”.

Laura Pavel, Personaje ale teoriei, ființe ale ficțiunii. Eseuri , Iași, Institutul European, 2021.

Cristina SELEUȘAN

A absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai, finalizând două masterate - de lingvistică integralistă aplicată și de estetică a teatrului. Actualmente este doctorandă a Facultății de Teatru și Film cu o teză despre teatrul absurd și cel postdramatic din perspectiva lingvisticii integrale. A publicat cronici și eseuri critice pe teme teatrale în revistele Apostrof, LaPunkt și Teatrul Azi.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Cristi NEDELCU, povestitor bun, autorul unui roman bine primit de public (Cimitirul trandafirilor), experimentează o povestire în linia distopiilor orwelline, cu elemente care amintesc de comunismul românesc al anilor 80. Renunțând parțial la stilul alert, în favoarea prozei de relatare a detaliului, a fiecărui gest, plasează un subiect bun într-o expresie în mod voit dilatată.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Epic History, 2021

Recomandată de Doina Ruști

Scriitori la Terasa Karta, pe treptele Bibliotecii Naționale, București

Doina Ruști, Radu Găvan, Allex Trușcă - povestesc despre proza fantastică. Alături de ei - Cristina Bogdan, Adriana Titieni Irimescu, Maria Capelos, Cristina Toma, Gelu Diaconu, Carmen Mihaiu, Claudia Mărgărit, Diana Gavra și, ceva mai târziu, Lucian Mîndruță

 

Festivalul Internațional de Carte LITERA

 

CĂRȚI DE VACANȚĂ

 

Litera, 2020

Humanitas, 2021

Vremea

Recomandată de Cristina Bogdan

Un spectacol TNB

Un proiect studențesc, coordonat de Eugen Istodor

Premiul TIFF/2021

Philipp Yuryev, The Whaler Boy (Vânătorul de balene

Scriitori români

Copyright © optmotive.ro