Mihai Ignat e un tip foarte serios. De câte ori mă întâlnesc cu el, scoate din buzunar o pereche de ochelari, îi pune pe nas și mă examinează amănunțit, iar la final zice invariabil: excelent, Zenob, ai mai crescut doi milimetri jumate! Prin Brașov, lumea îl salută pe stradă, fiind cunoscut și ca scriitor, dar și ca profesor. Odată m-a invitat la un ceai: urăsc cafeaua, Zenob, mi-a spus el, dar ador ceaiul de dintele lupului. Ai băut vreodată? Și-așa am ajuns într-un turn de pe lângă Colegiul Șaguna, o turlă medievală, cum numai la Brașov întâlnești, iar acolo, pe terasă, de unde se vedea numai cerul, a apărut un tip cu mustăți lungi, îmbrăcat într-o mantiluță vărgată - mai ceva ca pe Eiffel, domn’ profesor, a exclamat el, așezând pe masă un ceainic de sticlă. Ce-a fost mai departe n-aș ști să spun, pentru că nu-mi mai aduc aminte. Am aflat însă de la un brașovean că ceaiul ăsta aduce uitarea.

1. Ce piesă vestimentară, obiect (amuletă), parfum etc. a avut însemnătate mare pentru tine, îl consideri norocos sau magic, se leagă de o întâmplare decisivă… ?

Nici una. Nu am o astfel de superstiție și nu țin minte ca vreun element vestimentar să fi jucat un rol decisiv. E posibil să fi uitat. E posibil să țin secret - n-o să afli!

2. Cu ce personaj ai merge la o cafea în Brașov și pe unde?

Comedia mea Ce vine după pornește de la umătoarele fapte: "O femeie, Amanda Rogers din Marea Britanie, s-a căsătorit cu un câine; englezoaica Emma MCabe și-a unit viața cu un copac; Erika din San Francisco s-a măritat cu Turnul Eiffel; iar taiwaneza Chen Ching și americanca Nadine Schweigert s-au căsătorit cu ele însele." Ei bine, eu aș face o plimbare cu femeia care s-a căsătorit cu motanul Boris (dar și cu Turnul Eiffel). Cât despre cafea, ce să zic, Zenob! Nu beau cafea, deci nici nu aș ști să identific o cafenea… așa că aș lăsa-o pe Ea să aleagă.

3. De unde a ieșit zvonul că-ți faci studenții să se îndoiască, unii dintre ei devenind între timp trestii?

O dată m-a amuzat o profesoară de liceu care mi-a spus, pe un ton de reproș, c-a aflat ea, de la foștii ei elevi, deveniți studenți de-ai mei, că… îi fac să se îndoiască! Ceea ce pentru doamna profesoară reprezenta o gravă eroare educațională, mie mi s-a părut un important punct câștigat. Fără să vrea, mi-a făcut un compliment (eu așa zic, dar ar trebui să las loc de îndoială) – și contrastul dintre intenția dânsei și efectul asupra mea mi s-a părut… haios. Dar s-ar putea să nu fie…

Dar exact-exact nu-mi amintesc. Cred că ar trebui întrebați studenții mei. E de presupus că măcar uneori, din perspectiva lor, devin amuzant – fără voie, evident (am sigur niște ticuri verbale sau gestuale, nu știu, mai fac gafe, mai zic câte-o prostie, lucruri de genul ăsta) - poate că de aici vin întrebările, care până la urmă fac să se legene trestiile.