OPTm
nr. 82

Welcome to the U.K.!

Ora 3.00 A.M., ora României. Avionul decola fără probleme de pe Aeroportul Otopeni, cu destinația Birmingham, U.K. Deși zburam pentru prima oară, nu aveam emoții absolut deloc. Să fi fost, oare, de la faptul că nu dormisem aproape deloc în ultimele douăzeci și patru de ore? Sau mai degrabă de la mica pilulă de extravaleriană pe care o luasem înainte de a porni spre aeroport, cu recomandarea că anihilează răul de zbor, de înălțime, de turbulențe, de schimbări de presiune, de nou. Pilula sau pilulele? Să fi fost una sau două? Se prea poate să fi luat două ca să mă asigur că nu mi se va face rău. Sau atât de puternică să fi fost una singură? Cert este că de la intrarea în aeroport, până la aterizare, m-am simțit complet anesteziat. Am trecut prin toate procedurile de îmbarcare de parcă aș fi fost un zburător cu experiență. Răspundeam tuturor întrebărilor și comenzilor pe pilot automat: uite biletul, uite bagajul de cală, uite bagajul de mână. Scot cureaua, arunc sticla de apă, tubul de pastă de dinți. Buton verde. Perfect. Buletinul și pașaportul. Totul în regulă. Pe aici este poarta de îmbarcare. Îmi venea să răspund, da, știam, mulțumesc totuși că mi-ați reamintit.

Zborul a durat trei ore. Deși, din cauza diferenței de fus orar, aterizarea pe aeroportul din Birmingham s-a petrecut în jurul orei nouă dimineața. Trei ore sau șase ore? Uneori timpul se dovedește atât de relativ. Cu atât mai mult cu cât mie mi-a lăsat impresia că zborul nu a durat mai mult de trei minute, cu tot cu decolarea și aterizarea. Și nici măcar nu am adormit în tot acest timp. Doar am privit norii. Dar și asta cu detașarea celui care mai trecuse prin nori de cel puțin o sută de ori până atunci.

Aterizarea a fost cât se poate de în regulă. Am ieșit pe aeroport și starea de bine mi s-a instalat și mai confortabil în minte și-n suflet când am constatat că în jurul meu se vorbea în continuare în românește. Trecerea prin labirintul din aeroport a durat în jur de „5 minute”, cu o așteptare de câteva secunde la sectorul de recuperare al bagajului de cală. Nu știu cum am reușit să îmi recunosc bagajul, dat fiind că trollerul meu, lipsit de orice semn distinctiv, era aproape identic cu alte cinci-zece trollere de aceeași culoare și aceeași dimensiune, de asemenea nepersonalizate. După două-trei rotații complete de bandă, mi-am amintit că, din cauza greutății și a drumului de piatră cubică, o roată a trollerului meu se îndoise.

La ieșirea din aeroport mă aștepta Cristi, amicul din copilărie care mă convinsese să vin în Anglia pentru a-mi câștiga salariul în lire, garantându-mi o locuință decentă și un job într-un depozit de alimente.

— Salutare! Și, cum ai călătorit? Toate bune? m-a întâmpinat el cu un zâmbet larg.

— Salut! Da, toate bune! Iată, am venit.

— Cum a fost zborul? a insistat el, de parcă m-ar fi suspectat că îi ascund ceva legat de prima mea experiență aeriană.

— Cum să fie? A fost bine, am răspuns eu cât se poate de neutru, perpetuând în sinea mea convingerea că zborul cu avionul ar fi fost cea mai banală chestie pe care o făcusem în viața mea. Nici nu mi-am dat seama când am decolat și când am aterizat. Mă bucur că am ajuns cu bine. Și abia aștept să merg la muncă. Habar nu am de ce, dar în mintea mea Anglia nu însemna decât un alt loc de muncă. În fond, ce altceva ar fi putut să însemne.

Drumul cu mașina de la aeroport până în micul orășel Nuneaton, unde urma să îmi stabilesc cartierul general, a fost prima chestie care m-a făcut să îmi pun serioase întrebări cu privire la relația dintre mine și realitatea lumii acesteia. Faptul că o mașină are volanul pe partea dreaptă am înțeles repede, deși inițial am simțit nevoia să îi amintesc amicului meu că nu e cazul să mă invite pe partea stângă, întrucât nu am permis și ca atare nu m-aș risca să-i conduc Vauxhall-ul, mai ales pe drumuri necunoscute. Dar faptul că inclusiv mersul se execută spre dreapta, nu spre stânga, mi-a dat mari bătăi de cap. Dincolo de faptul că aveam impresia că în loc să mergem înainte, parcă ne învârteam în cerc, la fiecare curbă mai serioasă tot stomacul meu, până atunci liniștit, se răzvrătea provocându-mi o senzație de vomă pe care mă chinuiam din răsputeri să o țin sub control. Partea bună a fost că nu mâncasem nimic de câteva ore bune, pe care atunci însă îmi era imposibil să le cuantific, din pricina relativității timpului sub imperiul căreia încă mă aflam.

Ajunși în Nuneaton, oraș despre care aveam să aflu curând că fusese locul de naștere al scriitoarei George Eliot, am luat primul contact oficial cu lumea britanică. Cum altfel decât încercând să convertesc mental lira sterlină la leul românesc, astfel încât să fac piața fără să cheltui prea mult din cele 200 de lire cu care venisem și cu care speram să mă întrețin până la primul salariu. Cristi s-a gândit să îmi facă cunoștință mai întâi cu lanțul de magazine Poundland, raiul săracilor, unde orice produs costă fix o liră (sau două, cinci, zece, dacă prin produs se înțelege in acest caz oale, crătiți, pungi imense de detergent și alte chestii mari). Firește, în mintea mea, o liră însemna 5 lei. Și de fiecare dată mă întrebam: dar face supa asta la conservă 5 lei? Dar prăjitura „mușuroi de furnici”, face 5 lei? Dar pachețelul acesta de brânză, cât ar fi ea de Chedar, face 5 lei? Degeaba s-a străduit Cristi să îmi explice că în Anglia, o liră nu trebuie socotită drept 5 lei, ci calculată în funcție de nivelul pieței de aici, de nivelul salariilor. Degeaba mi-a explicat că aici și cel mai prost plătit angajat tot câștigă în jur de o mie de lire pe lună și ca atare eu o să câștig cel puțin o mie două sute și că atunci altfel o să calculez banii. Eu o țineam pe a mea. Nu m-am îndurat să îmi cumpăr decât produse pe care le puteam asocia, în mintea mea, cu cei 5 lei. Singurele produse pe care mi le-am cumpărat cu o liră fiecare, având sentimentul că am făcut chiar o mică afacere, au fost o cană și un castron din ceramică. De altfel, cred că le-aș fi luat indiferent de preț, pentru că oricum nu îmi pusesem în bagaj decât o farfurie de plastic și o strachină de lut, despre care aveam să constat, la desfacerea bagajelor, că mi se avariaseră destul de grav în timpul zborului.

Firește, magazinele se aflau în centrul orașului, dispuse de jur-împrejurul statuii lui George Eliot. Iar centrul arăta cam ca orice centru de oraș mic din România. Chiar m-am surprins întrebându-mă, de câteva ori, de ce scrie numai în engleză, atât pe firmele magazinelor, cât și pe etichetele produselor, fiind în continuare convins că nu sunt în altă parte decât acasă. Însă această convingere a început să mi se zdruncine semnificativ în momentul în care am intrat pe străduța pe care urma să locuiesc, denumită simplu și bizar Alexandra Street, și am văzut că toate casele, de la un capăt al străzii la celălalt, și de pe o parte și de pe cealaltă, dincolo de faptul că păreau lipite între ele, arătau pur și simplu identic.

— Tu o să stai la numărul 30, îmi zice Cristi foarte calm. Și atunci am știut că sigur nu se uitase la figura mea în acel moment, pentru că altminteri cu siguranță mi-ar fi citit pe chip teama și dezorientarea. Și sigur ar fi râs de mine.

— Sper că scrie undeva numărul 30, îi răspund eu, fără a face vreun efort să îmi ascund starea de confuzie.

— Da, scrie pe poartă. Și atunci am înțeles cât sunt de norocos. Ba mai mult, i-am mulțumit lui Dumnezeu că atunci, la incidentul cu Turnul Babel, când a amestecat limbile, a lăsat totuși cifrele la fel pentru toți.

Am ajuns și la numărul 30. Am intrat. Cristi mi-a prezentat casa, un share house cu o arhitectură bizară, pe care aveam să îl împart cu încă un băiat și două fete, mi-a zis că el stă la două străzi mai încolo, că îl pot suna oricând pentru orice fel de informație și apoi s-a retras, nu înainte de a mă asigura că a doua zi urma să demarăm operațiunea Search for a Job. Dormitorul meu era la etaj și bineînțeles că ajungeam la el pe o scară foarte îngustă și foarte abruptă. Dar ce îmi puteam dori mai mult. Am urcat, am făcut rapid inventarul: un pat, o noptieră, un dulap ascuns în perete pentru economie de spațiu, un bec funcțional și un uscător de rufe rudimentar. Deci tot ce aveam nevoie. Am lăsat bagajul nedesfăcut și m-am întins în pat, așa, fără cearceaf și fără pernă. Am adormit imediat, fără să apuc să mă dumiresc dacă sunt totuși în Anglia sau am rămas în România și doar visasem ceva ciudat până atunci.

Romeo Aurelian ILIE

Scrie poezie, cronică de carte, eseuri literare și teologice în diverse reviste culturale, începând din anul 2008. A colaborat la Poesis Internațional, Convorbiri literare, Timpul, Tribuna, Urmuz, Revista Nouă, Actualitatea literară și Dilema Veche și la diverse platforme on-line. Este autorul volumului de poezie Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutu (2018) și scrie cu regularitate pe blogul personal: Cronicile RAI.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Cristi NEDELCU, povestitor bun, autorul unui roman bine primit de public (Cimitirul trandafirilor), experimentează o povestire în linia distopiilor orwelline, cu elemente care amintesc de comunismul românesc al anilor 80. Renunțând parțial la stilul alert, în favoarea prozei de relatare a detaliului, a fiecărui gest, plasează un subiect bun într-o expresie în mod voit dilatată.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Epic History, 2021

Recomandată de Doina Ruști

Scriitori la Terasa Karta, pe treptele Bibliotecii Naționale, București

Doina Ruști, Radu Găvan, Allex Trușcă - povestesc despre proza fantastică. Alături de ei - Cristina Bogdan, Adriana Titieni Irimescu, Maria Capelos, Cristina Toma, Gelu Diaconu, Carmen Mihaiu, Claudia Mărgărit, Diana Gavra și, ceva mai târziu, Lucian Mîndruță

 

Festivalul Internațional de Carte LITERA

 

CĂRȚI DE VACANȚĂ

 

Litera, 2020

Humanitas, 2021

Vremea

Recomandată de Cristina Bogdan

Un spectacol TNB

Un proiect studențesc, coordonat de Eugen Istodor

Premiul TIFF/2021

Philipp Yuryev, The Whaler Boy (Vânătorul de balene

Scriitori români

Copyright © optmotive.ro