Tatiana Țîbuleac, Când ești fericit, lovește primul, ed. a II-a, Cartier, 2026

La șapte ani de la Grădina de sticlă, Tatiana Țîbuleac a publicat, în 2025, romanul Când ești fericit, lovește primul, ajuns în acest an la ediția a II-a și recompensat între timp cu câteva nominalizări și premii. Un roman pe care l-am evitat la apariție și pe care abia de curând l-am citit, poate și pentru că, la vremea respectivă, mi s-a părut că venea însoțit de prea multe recomandări elogioase și, pe alocuri, partizane. Cum despre carte s-au scris deja numeroase cronici și impresii de lectură, multe pline de laude gratuite, aș vrea să pornesc discuția de la câteva observații critice. Spre deosebire de unii dintre cronicari, care susțin că fiecare dintre cărțile anterioare (Vara în care mama a avut ochii verzi și Grădina de sticlă) închid perfect o lume și, mai ales, un anumit mod de a scrie, aș paria că un cititor familiarizat cu proza autoarei ar fi recunoscut noul roman chiar și în absența numelui de pe copertă. Tocmai pentru că Tatiana Țîbuleac păstrează formula prin care s-a făcut cunoscută, operând acum doar câteva mici actualizări, fără implicații notabile în economia generală a modului de a scrie; printre altele, se vede un anumit update al stilului (prin eliberarea de imaginile poetice), prin arhitectura epică (ceva mai complexă), prin variația personajelor etc.

Mai spuneam și cu altă ocazie că numirea generică a personajelor, dublată aici de alternarea constantă a planurilor temporale, poate crea confuzie. În cazul de față, naratoarea evită să numească una dintre protagoniste până aproape de final, identificând-o printr-un simplu pronume personal: ea. De aici și observația, eronată, întâlnită în unele intervenții critice, că nu îi vom afla numele. Mihnea Bâlici, revenit de curând la critica de întâmpinare, spune că autoarea ar fi putut fi mai îndrăzneață în exploatarea acestui efect al construcției lapidare. Numai că, în încercarea de a descifra configurația personajelor, cade el însuși în plasă, afirmând că relația dintre Mila și Malik este "alterată de apariția Rozei, feblețea adolescentină și obsesia din viața adultă a lui Malik, respectiv obiectul geloziei Milei". Ca, la câteva rânduri distanță, să noteze că, deși formează un trio boem, "configurația aceasta își arată încet-încet fața întunecată, după ce Anastasia devine lucrătoare sexuală".

Iată, tocmai efectul de ambiguitate pe care critica îl observă ajunge să producă, în acest caz, o identificare greșită a personajelor – Roza – Anastasia. Confuzia poate fi lămurită însă printr-un detaliu biografic: mama Anastasiei moare într-un accident de mașină, în urma căruia unchiul ei, Gleb, își pierde picioarele. El este cel care o va crește, împreună cu Roza. Naratoarea precizează ulterior: "cum am aflat mai târziu, nu era fiica lor [a lui Gleb și a Rozei], ci o nepoată". Sau la final, când numele ei este dezvăluit, chiar dacă este rostit o singură dată:

"Nastea, Anastasia", încep atent, cum am repetat acasă de o mie de ori. Nu o fată de cinșpe, o femeie de cincizeci. "Am venit să vorbim despre noi."

Toată această confuzie putea fi evitată prin individualizarea personajelor ori prin simplificare epică.

În fine, Când ești fericit, lovește primul este privit (și) ca un roman despre migrație. Spre deosebire de ceea ce fac, ca să iau doar două exemple mai recente, Lavinia Braniște (în Camping) și Miguel Gane (în Când o să te faci mare), aș spune că Tatiana Țîbuleac folosește această temă mai degrabă ca un fundal narativ pentru povestea de acasă a protagonistei, Mila. Experiența migrației nu ocupă centrul poveștii, ci funcționează ca un cadru pentru intriga familială. Ca și în romanele anterioare, autoarea își concentrează atenția asupra unei povești de familie, construită în jurul disfuncționalității, traumei și unor relații afective complicate. Altfel spus, migrația "schimbă" decorul, dar nu modifică în mod esențial miza poveștii: ceea ce se află în centru rămâne, în cele din urmă, familia și traumele ei, mai mult sau mai puțin moștenite.

Personajul doar preia un tipar recognoscibil al literaturii despre migrație. Mila, emigrată în Franța, se confruntă cu diferite ipostaze ale degradării statutului social: de la profesoară de limba franceză la Universitatea de Stat din Chișinău ajunge muncitoare în industria îngrijirii copiilor, vârstnicilor și animalelor. Aceste schimbări de statut sunt dublate – printre altele – de diferite confruntări cu rasismul și xenofobia, care completează experiența dezrădăcinării. De pildă, într-unul dintre episoade, Cora, femeia de care are grijă Mila, se întoarce de la piață cu geanta tăiată și fără bani. Fără să aibă însă vreo dovadă, pune imediat furtul pe seama imigranților, în măsura în care "un francez nu i-ar fi tăiat geanta, că așa operează doar merda balcanică". Dar, interesant, nici Mila nu se ferește de diverse generalizări, privite însă din jos în sus: "așa sunt toți francezii bogați – îți promit marea cu sarea, iar pe urmă îți scot din salariu până și orele în care le dorm copiii". Iată că accentul cade, în primul caz, pe "doar", iar în al doilea, pe "toți". Cora reduce vina la "merdabalcanică", în timp ce Mila extinde judecata asupra "tuturor francezilor bogați".

Deși provin din poziții sociale și culturale diferite, stigmatizările funcționează în ambele sensuri, fără ca romanul să aprofundeze formele și nivelurile de clasism din societate, privită în ansamblul ei. Dimpotrivă, pare că se rezumă la nivelul preferințelor și antipatiilor individuale ale protagonistei, adică la câteva observații din interior, pe care Mila le colectează și le analizează (nu de puține ori) din poziția "intelectualului" care consideră că vede și înțelege mai mult decât cei din jur. De aceea, mi-a (și) creat o anumită impresie de impostură a discursului: protagonista denunță prejudecățile celorlalți, dar nu este suficient de atentă la propriile prejudecăți, iar această lipsă de autoreflexivitate îi slăbește credibilitatea. În loc să producă o critică a mecanismelor sociale care generează asemenea raporturi, discursul ei riscă să se transforme într-o succesiune de antipatii personale, de etichetări și generalizări, mai mult sau mai puțin justificate epic.

"Cunosc câteva femei bogate care vin la femeia lui Haim să bea cafea, toate urăsc oamenii. Îi urăsc cu o ură vie pe săraci, pe grași, pe bolnavi, pe cerșetori. Îi consideră scursuri ale pământului, cheltuitori murdari de resurse. Niciuna nu are copii sau, dacă are, nu mai ține legătura cu ei, însă toate au câini. Nu le judec. Adică le judec, chiar dacă nici mie nu-mi plac oamenii. Probabil că diferența dintre noi nu e mare și constă doar în ce fel de oameni urâm. Nu zic că noi eram mai buni. Spun doar că, pentru noi, câinii nu erau mai prejos decât oamenii, dar nici mai presus nu erau."

Notele de acest fel ridică notația retorică în defavoarea construcției epice. Înțeleg contextul în care Mila a crescut și s-a (de)format, dar mă întreb, uitându-mă la pasajul de mai sus: dacă ar fi fost ea femeia bogată care venea la Haim să bea cafea, pe cine ar fi urât și despre ce ar fi vorbit? Mai ales că, în economia acestui fragment, sintagma "femeia lui Haim" (la care se adaugă și "Haim și vaca lui"), repetată de altfel obsesiv pe întreg parcursul poveștii, spune și ea ceva despre felul în care Mila privește lumea din jur. Mai gratuită mi se pare eticheta pe care i-o aplică (și) nepoatei lui Haim: "nepoata, urâta, moștenitoare". Grăitor este și episodul în care se gândește la "oamenii care trăiesc prin gări și își poartă viața într-o geantă". Spune că va fi bună cu ei – "dacă voi fi bună cu ei, dacă le voi cumpăra uneori vin și țigări" –, dar gestul nu este lipsit de un calcul egoist: "mă voi salva". Ceea ce mă face să cred că, deși de pe poziții sociale diferite, diferența (morală?) dintre ea și cei pe care îi observă nu este chiar atât de mare pe cât își imaginează...

Dar nu concepția personajului interesează aici, ci faptul că el nu devine "caracter" de roman, ci rămâne parte a unui discurs nefinalizat.

De altfel, mi se pare că lipsește (și) o abordare mai nuanțată a temei (migrației, desigur) din perspectivă socială, economică sau politică, cu toate că romanul (își) conține premisele unei asemenea lecturi. E suficient să amintesc de galeria de personaje din partea franceză — Haim, Cora, Frédéric, Antoine, Céleste ș.a. — pentru a vedea câte direcții ar fi putut fi dezvoltate. Totuși, episoadele de acest fel rămân izolate și ajung să-și valorifice, în cel mai bun caz, doar potențialul simbolic. Discuția despre războiul din Ucraina, de pildă, este fragilă și redusă la câteva episoade sau replici care pun în lumină (destul de schematic) ignoranța occidentalilor: "Cora nici nu știa că Ucraina nu e chiar Rusia. Pentru ea este «l’Est» și gata". Relevant ar fi fost și episodul în care Céleste, o fetiță de zece ani, spune că la școală "Madame Dubois ne-a spus că, în curând, în Franța vor rămâne doar oamenii care merită". Replica deschide, fie și indirect, o discuție despre discursul identitar și despre felul în care asemenea idei sunt transmise și interiorizate de la vârste fragede, însă romanul nu insistă asupra ei. În aceeași direcție, mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre simpatia Fimei, prietena moldoveancă a protagonistei, pentru "vestele galbene", în condițiile în care aceasta "nu a lipsit de la nicio demonstrație" și ajunge chiar să susțină că "ar fi tare bine să vină la putere cineva care să curețe Franța de «veniți»".

Sunt situații, iată, care ar fi putut dezvolta semnificativ perspectiva romanului asupra migrației. În forma actuală însă, ele rămân niște piste abandonate înainte de vreme. Mizele par să fie altele, de vreme ce autoarea mărturisește, într-un interviu oferit Simonei Petrișor, că și-a dorit să scrie "o carte despre tată", despre viața acestuia.

"Tata a iubit mai mult florile decât a iubit oamenii" sau "Nu spun că tata nu m-a iubit. Spun doar că m-ar fi iubit mai tare dacă între noi n-ar fi existat greșeli. Dacă n-aș fi fost o femeie, ci o carte." Am selectat doar două dintre imaginile prin care se conturează portretul tatălui, dar cred că sunt suficiente, deci reprezentative, pentru a surprinde atât natura relației dintre cei doi, cât și raportarea lui la cei din jur; în orice caz, este vorba despre o relație marcată de afecțiune (atâta cât există) și de distanță (atâta cât există). Jurnalist de profesie, intelectual unionist, bovaric în esență, gata să recite oricând din Eminescu, Blok sau Rilke, tatăl a încercat să-și influențeze fiica după propriul său idealism (în numele căruia va și sfârși sărac și izolat). Dacă nu a reușit să-i spună totul Milei în timpul vieții, aceasta descoperă după moartea tatălui o serie de mesaje care îi erau adresate ("să scrii neapărat o carte despre prieteni"), dar și gânduri către sine însuși ("Când ești fericit, lovește primul").

Rămasă fără mamă de la o vârstă fragedă (figură substituită de Nina), Mila va dezvolta, în relația cu aceasta, o formă de "vină fără vină" care o va marca pentru tot restul vieții. Este o situație care amintește, de pildă, de personajele din romanul de debut al Ruxandrei Burcescu, Instabil, unde Mircea și Lorelai se confruntă, la rândul lor, cu o formă de culpabilitate afectivă, dar care are la bază motive (și mize) diferite.

"Din cauza mea nu a putut face ea studii și carieră. Din cauza mea și-a pierdut calciul și măselele și tot din cauza mea, pentru că trebuia să mă care peste tot în brațe, a trebuit să-i dea aparatul de fotografiat lui tata, "care se prefăcea că se pricepe, dar nu se pricepea".

O piesă centrală a poveștii o reprezintă (și) relația cu Malik, la care se adaugă relația cu ea; de la atașament și iubire se ajunge treptat la obsesie și gelozie, stări care vor marca existența Milei, până la formularea contradictorie: "La Malik îmi plăcea totul și nimic". Este, în fond, un love story imposibil, împărțit și trăit în trei (Mila – Malik – Anastasia), cu diferite grade ale implicării afective, care conturează destine și caractere prinse între viața interioară și realitatea exterioară (marcată de episoade de brutalitate, precum cele petrecute pe Zvodskaia: o lume a interlopilor, a criminalității, a neputinței etc.). Nu doar atât, desfășurată pe mai multe geografii, începută în Chișinău și sfârșind în Franța, odată cu moartea lui Malik, povestea celor trei capătă și o dimensiune spațială: deplasarea personajelor între lumi și medii sociale diferite însoțește transformările lor interioare.

Romanul Tatianei Țîbuleac se deschide, iată, în mai multe direcții tematice, îmbinând experiența migrației cu rememorarea și confruntarea cu propriul trecut, în care experiențele familiale, iubirea, trauma și pierderea se suprapun și se reflectă reciproc, într-o formulă însă care nu se îndepărtează prea mult de cărțile anterioare și fără a explora temele până la capăt. De aici și impresia unei cărți care își risipește forța în prea multe direcții și în fire narative dezlânate. Un roman care, în loc "să lovească primul", preferă să joace la sigur, nu neapărat într-o manieră fericită. De aceea, spre deosebire de mulți dintre cronicari, eu mă văd nevoit să spun "pas", în așteptarea următoarei cărți a autoarei.