Până nu demult, întrebarea "cine a scris cartea?" părea una dintre cele mai simple. Spuneai opera și imediat numele autorului, de multe ori adăugând și alte titluri ale sale. Aha! Cutare! Ăla care a scris și romanul X.

Pe coperta cărții, numele e un fel de garanție. Pe un tablou cauți imediat semnătura, la sfârșitul filmului curge o listă întreagă de oameni: echipa care a făcut filmul. Autorul există – are club, loc în dicționare, față pe tot ecranul. Îi căutăm interviurile, fotografiile, înregistrările video. Uneori îl admirăm, alteori îl detestăm. E al nostru. Îi scotocim biografia, iubirile, viciile și, mai ales, intențiile.

Deși între timp, lucrurile s-au complicat.

Din vara aceasta, legislația europeană ne cere, în anumite situații, să știm când avem în față un conținut produs sau manipulat de inteligența artificială. Mi se pare interesant că, după atâtea decenii în care critica literară s-a străduit să ne convingă că autorul nu contează, societatea începe să ceară etichete ca să afle dacă autorul există.

Nu mă neliniștește în mod deosebit faptul că o mașină poate alcătui un text corect. Nici faptul că poate desena un chip care n-a existat vreodată sau inventa o voce umană, o melodie. Oamenii au folosit întotdeauna instrumente. Pana, tiparul, aparatul de fotografiat, mașina de scris, computerul au fost, fiecare la vremea lui, suspectate că schimbă ceva fundamental în actul creației.

Se poate discuta mult despre asta, dar în momentul de față mă interesează altceva: de ce vrem să știm cine a făcut lucrul pe care îl privim?

Dacă o povestire ne emoționează, ar trebui ca autorul să nu conteze. Dacă există ceva demn de admirație în ea, de ce ne-ar interesa cine a scris-o?

Și totuși ne interesează.

Nu numai din curiozitate și nici doar din admirație. Cititorul vrea să știe cine este autorul pentru că, într-un fel, vrea să fie în locul lui. Vrea să cunoască secretul prin care o experiență oarecare a devenit literatură.

Întrebarea "cine a scris?" ascunde adeseori alta: "cum aș fi putut eu să scriu asta?" Există mereu și un mic impuls uzurpator.

E cu atât mai curios că facem atât de mult caz de autor într-o lume în care proprietatea intelectuală este invocată solemn și încălcată frecvent. Să ne gândim doar la plagiat, care n-a fost niciodată judecat cu aceeași măsură.

În 2010 eram la Târgul de Carte de la Leipzig, când izbucnise scandalul în jurul cazului Helene Hegemann. Avea 17 ani, publicase romanul Axolotl Roadkill, iar între timp se demonstrase că a preluat pasaje din alte texte, în special din romanul Strobo al lui Airen. Cazul a produs un scandal enorm. Hegemann a recunoscut, dar zicea că e doar un remix cultural. Îmi amintesc și acum consternarea mea. Romanul a rămas pe lista scurtă a Premiului Târgului de Carte de la Leipzig. Discuția nu mai era pur și simplu despre copiat, ci despre "mixing", intertextualitate, colaj, despre dreptul unei generații de a considera tot ce există deja drept materie primă. Ulterior, edițiile cărții au primit și un amplu inventar al surselor. Cazul nu dispăruse, dar fusese într-un fel absorbit într-un alt gen de literatură.

De altfel, plagiatul a stârnit indignare doar în cazuri și contexte politice, iar nu ca fenomen generalizat. Spre deosebire de plagiatorul de rând, AI e artist: el adună cu viteza luminii, mixează, păstrează modelul lingvistic, tipul de logică etc. Dar nu asta face omenirea de veacuri? Plaut, inspirat din comedia greacă, în special a lui Menandru, a scris Ulcicadespre un nenorocit de zgârcit, iar Molière, peste secole, l-a cizelat pe zgârcitul ăsta, l-a adus în zilele lui, păstrând subiectul, replicile și așa mai departe, ca să-i dea apoi ideea lui Balzac peste alte secole. Tolstoi spune că atingi desăvârșirea dacă o cauți pe Pașenca, față de care ai greșit în trecut. Astăzi ideea lui apare în sute de romane contemporane, călcând cu lejeritate peste mormântul lui Tolstoi.

Cărțile se fac din cărți, spune o butadă de circulație.

Totuși nu s-a dat o lege pentru a opri copiatul, ci doar pentru a-l pedepsi pe ici pe colo. În schimb se discută despre o lege împotriva AI. Deși aici ar trebui făcută diferența între inteligența artificială și omul care o folosește.

Am auzit scriitori care blamează AI, lucru normal, opinii diverse. Dar cam aceiași scriitori lucrează asiduu cu ea, în special cu ChatGPT. Uitând un lucru: că AI deja detectează intruziunile într-un text literar. Nu demult a apărut un volum de versuri scris integral cu AI, dar pe copertă era numele unei ființe reale. Am descoperit că un roman important are un episod, în final, sugerat de AI. Nu mă refer aici la literatura declarat scrisă cu AI, ci la literatura semnată, cu autor viu, care nu este autorul real. Mi se pare pervers și mai periculos decât apariția unor romane semnate AI.

Cu cât un autor face mai mult caz pe tema că AI e o primejdie, cu atât folosește mai asiduu AI.

Pentru aceasta, ce lege s-ar cuveni? Una de depistare a modului în care s-a lucrat cu AI? Una care să pedepsească AI pentru că a adunat informații de la milioane de autori rămași anonimi? O lege pentru cine a făcut redactarea? O lege pentru autorul concepției?

Dar ce se întâmplă dacă citești un roman care te încântă, pe care îl consideri literatură, dar la un moment dat afli că e fabricat cu AI? Nu-ți mai place? Îți retragi "sentimentele" față de el?

Citim cu presupunerea unei existențe, anume că dincolo de frază se află cineva care a văzut, a pierdut etc. Portretul autorului crește oricum, la fiecare capitol. Chiar și atunci când știm că totul este ficțiune, facem acest pact absurd și foarte omenesc: credem că înaintea poveștii a existat o experiență anume.

După ce plagiatul a uzurpat autorul de drept, după ce epigonii au copiat cu o foaie de calc, adăugând clopoței argintii, AI vine acum cu un concentrat de literatură.

Dar scriitorul, care e încă scriitor, va avea întotdeauna de ales.

Între a fi creator și a fi autorul de pus în vitrină se va căsca o prăpastie.

Eu aleg să creez.

Legea va avea nevoie de definiții precise. Editurile vor avea nevoie de alt tip de contracte. Școlile vor avea nevoie de reguli noi. Premiile literare vor trebui probabil să întrebe cine și cât a scris.

Iar în timpul ăsta, cel care citește va continua să se întrebe cine îi vorbește și cum arată.