Iulia Pană, Imensa mașinărie cu trepte de asfixiere, Editura Charmides, 2026

Există volume de poezie care își construiesc unitatea în jurul unei teme și volume care o construiesc în jurul unei voci. Imensa mașinărie cu trepte de asfixiere de Iulia Pană aparține celei de-a doua categorii, deși, pe măsură ce înaintezi în carte, devine evident că întreaga ei materie poetică este traversată de câteva nuclee obsesive: marea, memoria, corpul, iubirea, frica, orașul, timpul, boala, tehnologia și imposibilitatea de a recupera ceea ce s-a pierdut.

Poeta, născută și trăind la Constanța, își asumă încă de la primele pagini geografia mării nu ca pe un simplu decor, ci ca pe o matrice afectivă. În poemul care deschide volumul, "Marea melancolia", imaginea marină este imediat contaminată de corporal și tehnologic: "Propulsia inimii, resorturi, mecanisme uzate", iar marea devine simultan spațiu al libertății și al amărăciunii. Această dublă perspectivă — organică și mecanică — este una dintre cheile întregului volum. Titlul însuși, Imensa mașinărie cu trepte de asfixiere, nu este doar o imagine spectaculoasă, ci o formulă care concentrează poetica volumului. Mașinăria este lumea, este orașul, este corpul, este relația de cuplu, este memoria și, uneori, chiar mecanismul prin care omul încearcă să se salveze.

În poemul omonim, experiența originară a mării este legată de o amintire din copilărie: la opt ani, marea a îmbrățișat copilul "atât de puternic" încât acesta și-a pierdut respirația. De aici se naște una dintre cele mai importante ecuații ale cărții: marea înseamnă simultan fascinație și pericol, frumusețe și sufocare, salvare și moarte. Această ambivalență se repetă obsesiv, dar nu mecanic. Poeta o mută dintr-un decor în altul și îi schimbă forma. În "ca un concasor uriaș", de exemplu, orașul devine o instalație de măcinat existența, iar marea este "singura cale de ieșire".  În altă parte, mecanismul nu mai este exterior ființei, ci intră în corp: resorturi, cabluri, antene, motoare, ecrane, pixeli, foldere, radare și dispozitive ajung să alcătuiască vocabularul unei sensibilități care nu mai poate separa organicitatea de tehnologie.

Unul dintre meritele volumului este refuzul imaginii convenționale a mării. Marea Iuliei Pană nu este spațiul turistic al vacanței, nici fundalul unei nostalgii decorative. Este o mare densă, uneori toxică, industrială, urbană, încărcată de resturi și de memorie. În "Piazzolla", de pildă, plaja este invadată de excavatoare, gunoaie, mucuri de țigări și "resturi de iubiri și moarte". Poetica marină este astfel permanent sabotată de real. Această contaminare este esențială. Poeta nu separă frumosul de degradare, ci le obligă să coexiste. Marea poate fi splendidă și, în aceeași clipă, plină de resturile civilizației. În consecință, nostalgia nu mai poate fi pură: ea vine întotdeauna cu reziduuri. “Între stabilopozi, în apa sărată a mării, / să curețe, să curețe / dar plaja e inundată de adenopatii și secreții. / Mașina de gunoi e neputincioasă." (“Regina periferiei", pag. 13). Poemele târzii ale volumului duc această idee până la capăt. În "vara se va închide ca o gură de canal la marginea mării", plaja nu mai este plajă, ci locul în care orașul își varsă resturile: pielea arsă a verii, paharele sparte, pungile, mucurile de țigară, algele înnegrite. Imaginea este brutală și foarte bună tocmai pentru că distruge orice posibilitate de nostalgie convențională. Vara nu se termină poetic; se evacuează: “plaja nu va mai fi plajă, / ci locul unde orașul își varsă resturile: / pielea arsă a verii, / paharele sparte, pungile / mucurile de țigară, algele înnegrite. / […]  vor veni vapoare lente, negre,/ și vor acoperi soarele, / până când va rămâne / un disc murder / va veni septembrie, / cu un frig subțire / vara se va închide ca o gură de canal / la marginea mării (“vara se va închide ca o gură de canal la marginea mării", pag. 111-112).

O altă linie de forță este corpul. În această poezie, memoria nu este numai psihică. Ea doare, respiră greu, tremură, îmbătrânește, se contractă, este conectată la aparate sau privită prin ecrane. "Sunt aici invizibilă" este un poem reprezentativ pentru această transformare a corporalului în materie tehnologică. Eul poetic există "printre infinitele port-uri de logare", printre pixeli și ecrane, în timp ce dorința de apropiere rămâne una profund corporală. Paradoxul este puternic: tehnologia multiplică posibilitățile de comunicare, dar nu poate înlocui atingerea. Același conflict apare în "Caut", unde eul poetic caută în foldere, în fotografii și în rezultatele unei lumi digitale ceea ce tehnologia nu poate oferi: atingerea și recunoașterea. Întrebarea "Unde e atingerea?" devine, în fond, una dintre întrebările centrale ale volumului. Aici se vede una dintre calitățile cele mai interesante ale poetei: obiectele tehnologice nu apar ca simple elemente de decor contemporan, ci ca metafore ale unei rupturi afective. Ecranul, telefonul, folderul, webcam-ul, pixelul, dispozitivul sunt toate suprafețe prin care omul încearcă să ajungă la alt om și eșuează: “Dragostea se prelinge / începe de la mine și se sfârșește / la picioarele tale. / ca marea, maestră în folosirea / frivolității. / din când în când, toate acestea se / întorc la mine, metalice și /automatice, / ca vocea robotică din telefon." (“Dragostea urlă ca o isterică", pag. 32)

În volum, iubirea nu este romantică în sens convențional. Ea este o experiență intensă, dar instabilă, aflată permanent sub amenințarea timpului și a dispariției. "Pisica memoriei" comprimă foarte bine această idee: iubirea nu ne poate salva de ultima treaptă a scărilor, iar memoria apare sub forma unei pisici negre care înaintează zilnic câte două trepte. Este o imagine memorabilă tocmai pentru că nu explică moartea, ci o transformă într-o prezență domestică și inevitabilă.

În alte poeme, relația de cuplu este privită prin anxietate, absență și imposibilitatea comunicării. În "ce păsări zboară pe cerul meu", mesajul dintre cei doi se rupe înainte de a putea fi înțeles, iar mâinile rămân separate de o distanță pe care tehnologia nu o poate repara.

"Pandemic White Blues" este unul dintre poemele în care experiența individuală capătă dimensiune colectivă. Camera albă, aerul, oxigenul, oamenii invizibili și sentimentul de captivitate construiesc un spațiu aproape clinic, dar experiența nu rămâne documentară. Ea devine metafora unei existențe în care libertatea însăși trebuie recuperată. Interesant este că poemul nu închide complet perspectiva în traumă. Spre final, apar culorile: albastrul, verdele și apoi "ușa". Este un gest important în arhitectura volumului: poezia nu elimină frica, dar găsește o ieșire prin transformarea percepției.

Una dintre zonele cele mai vii ale cărții este aceea în care memoria personală se întâlnește cu memoria orașului. "Afuz-Ali" și "‘89" recuperează Constanța copilăriei și adolescenței prin struguri, vii, blocuri, lacul Tăbăcăriei, cartiere, patiserii, vacanțe și spații care între timp au dispărut sau s-au transformat. Dar nici aici memoria nu este idilică. În "Afuz-Ali", amintirea copilăriei este traversată de "oroarea bețivilor" și de avertismentele mamelor. Vinul devine simultan cultură, tradiție, violență și moștenire. Iar ceea ce se pierde nu este doar un anumit gust al vinului, ci o lume întreagă. "‘89" continuă această recuperare și transformă geografia Constanței într-o hartă a memoriei. Anul revoluției este simultan aproape și departe, iar ceea ce pentru generația prezentă este o dată istorică rămâne pentru eul poetic o topografie concretă: plajă, patiserie, vie, lac, cartier. Astfel, nostalgia din volum nu este nostalgia după un trecut abstract. Este nostalgia după locuri care au fost înghițite de oraș. “La apus se zărea sticla de rom Havana, / apăreau suedezii cu hainele lor colorate. / mirosul de săpun Lux și țigările americane / tinerețe pierdută în discoteci pe valută. (“Am să supraviețuiesc ritmului ei", pag. 7).

Poemele "TikTok îndoiala", "Caut", "Sunt aici invizibilă" sau "Un film de trăit" arată o poetă care nu se teme să introducă în poezie vocabularul lumii digitale. TikTok-ul, pixelii, webcam-ul, porturile de logare, reclamele, dispozitivele de masaj, internetul și Matrix-ul nu sunt aici simple "actualizări" ale decorului poetic. Ele construiesc o lume în care experiența umană a devenit mediată. În "TikTok îndoiala", lumea este redusă la statutul de spectacol transmis prin ecrane, în timp ce războiul, moartea și minciuna circulă cu aceeași viteză ca divertismentul. Poeta observă, astfel, o mutație importantă: nu doar realitatea intră în tehnologie, ci tehnologia începe să determine felul în care percepem realitatea.

Un volum atât de apăsat de teme precum moartea, trauma, îmbătrânirea și frica ar fi putut deveni sufocant. Nu devine, în primul rând pentru că Iulia Pană își permite ironia. Titluri precum "Escape from Reality", "Uhoohoo", "TikTok îndoiala" sau "drama queen" introduc o fisură în gravitatea discursului. Uneori ironia este aproape comică, alteori amară, dar funcția ei este aceeași: refuză solemnitatea. În "drama queen", de exemplu, eul poetic își recunoaște propriul exces și îl transformă în material poetic. Această autoironie este importantă pentru că face vocea mai umană. Poeta nu se așază deasupra propriei suferințe ca un observator solemn. Intră în ea, o dramatizează, o ridiculizează și apoi se întoarce înăuntru.

Poemele de la sfârșitul volumului sunt semnificative. "Ce mai e de scris" formulează aproape explicit epuizarea: mâinile, creierul, zilele și nopțile au fost împinse până la limită, iar poemele însele par să fi trecut printr-o degradare materială. Este, în mod paradoxal, un poem despre imposibilitatea de a mai scrie care confirmă tocmai nevoia de a continua să scrii. De aici și impresia că volumul nu urmărește să ofere o vindecare. El nu spune: după frică vine liniștea. Mai degrabă spune: continuăm să respirăm în interiorul mecanismului. Aceasta este, probabil, cea mai exactă definiție a titlului. "Treptele de asfixiere" nu sunt doar treptele suferinței. Sunt etapele prin care omul continuă să înainteze, chiar atunci când aerul se împuținează.

Forța volumului Iuliei Pană vine din imaginile în care două registre aparent incompatibile se întâlnesc. Un astfel de exemplu este marea privită prin aparatura fotografică; altul este corpul tradus în mecanisme; altul, iubirea tradusă în vocabular digital.

Există însă și o anumită tendință de supraîncărcare imagistică. Unele poeme adună foarte multe metafore, obiecte și schimbări de registru într-un spațiu relativ scurt. În asemenea momente, energia imaginativă a poetei riscă să concureze cu propriul poem. Nu toate imaginile au aceeași forță și, uneori, o imagine foarte bună ar fi putut beneficia de mai multă tăcere în jurul ei. Această observație nu anulează însă impresia generală: excesul este parte din temperamentul cărții. Imensa mașinărie cu trepte de asfixiere este o poezie a acumulării, a suprasolicitării, a lumii care vine peste individ din toate direcțiile. Și poate tocmai de aceea o anumită aglomerare devine, în cele din urmă, coerentă cu tema.

Iulia Pană construiește în acest volum o lume în care marea și orașul, corpul și tehnologia, iubirea și memoria, copilăria și bătrânețea, realul și imaginarul nu mai pot fi separate. Marea este prima traumă și ultima promisiune de salvare. Orașul este locul memoriei, dar și al degradării. Tehnologia apropie și înstrăinează. Iubirea salvează și rănește. Memoria păstrează, dar și deformează. Corpul este simultan casă și mașinărie. Iar poezia apare ca singurul mecanism capabil să le țină împreună. Unul dintre cele mai frumoase versuri ale volumului spune: "Cafeaua este legătura." În poemul "Pe străzi necunoscute", cafeaua devine metafora călătoriei dintre orașe, limbi și identități.  Dar, citit retrospectiv, versul poate funcționa și ca o metaforă pentru întreaga carte: între toate lumile incompatibile ale volumului există câteva asemenea legături fragile — marea, memoria, corpul, cuvântul. De aceea, Imensa mașinărie cu trepte de asfixiere nu este o carte despre ieșirea din mașinărie. Este o carte despre cum continui să fii viu în interiorul ei. Și poate că tocmai aici se află miza ei cea mai profundă: poezia nu promite aer. Poezia este felul în care încă respirăm.