OPTm
nr. 81

Veronesi

Colibri i-a adus lui Sandro Veronesi al doilea premiu Strega, în 2020. E o carte care se citește în același timp foarte repede, dar și cu mult efort, pentru că deși stilul e unul lejer, simplu, fără multă poezie, temele sunt dintre cele mai apăsătoare. Romanul acoperă copilăria, tinerețea, maturitatea și bătrânețea lui Marco Carrera, oftalmolog, fiu, frate, soț, tată, bunic. Deși se căsătorește, nu întrerupe schimbul de scrisori cu prima lui iubire, Luisa, fata de care s-a îndrăgostit când avea douăzeci de ani, iar ea treisprezece. Corespondența lor oferă una dintre cele mai frumoase părți ale volumului: aici autorul renunță la privirea distantă și se aruncă exact ca un adolescent îndrăgostit în vâltoarea cuvintelor de care râdem la alții, dar care ne înflăcărează dacă e vorba despre noi. În scrisori cei doi folosesc mult și fără rușine cuvântul iubire, nu le e teamă de el, poate tocmai pentru că legătura lor ascunde și un vot de castitate: nu fac sex niciodată, deși se doresc: simt cum las în urmă tot ce e inutil și îmi dau seama că, dacă elimin din viața mea toate lucrurile inutile, singurul lucru care rămâne ești tu.

Lui Veronesi i se pare necesar să aprofundeze trecutul lui Marco și insistă pe povestea părinților lui: un tată mereu îndrăgostit de nevastă și o mamă care-și iubește doar copiii și cariera, deci o familie în care fiecare își trăiește nefericirea cum poate. 

Semnificația titlului apare de fapt într-una din scrisorile Luisei, dar înainte ni se dă o alta, de către mama lui Marco: pentru că băiatul crește prea încet sau nu crește deloc, rămâne mic, minuscul până la paisprezece ani, ea îi spune colibri.

Autorul e nemilos cu personajul său, aruncă toată suferința asupra lui: își pierde sora, nu-și trăiește practic povestea de dragoste niciodată, e părăsit de soție, își pierde părinții, și în final și propriul copil, dar ceva tot îi rămâne, ceva de care să se agațe: nepoata cu trăsături din toate rasele, omul viitorului, cum o numește: e brunețică, adică, de fapt, mulatră, are trăsături japoneze, părul creț și ochii albaștri.

Fiecare capitol e destul de scurt - câteva pagini - și poartă un titlu și un an, ca să ne ușureze munca, pentru că Veronesi se tot joacă, trece de la un moment la altul, înainte și înapoi, și așa ni se oferă noi etape din viața lui Marco, pentru că orice se întâmplă în carte, de fapt, are legătură directă cu el, e un personaj care nu părăsește centrul nicio clipă.

Luisa, iubita lui dintotdeauna, apare mai mult prin intermediul scrisorilor și asta îi creează o aură de trecut, de melancolie, de putere și farmec, încât atunci când se întâlnește cu Marco, ne-am aștepta la ceva mai mult din partea ei, de parcă nu ar avea voie să se poarte ca oricine.

Veronesi alege un fel foarte amuzant în care să-l prezinte încă de la început, din primele pagini, pe Marco, să ne dea cât mai multe date despre el sau măcar despre evenimentele marcante din viața lui: îl pune pe psihanalistul soției sale să intre în scenă și să-i pună o serie de întrebări la care el trebuie să răspundă sincer.

În afară de familia lui, există și un personaj secundar, cu puține de spus, dar care apare în momente decisive pentru Marco: se numește Duccio Chilleri, e poreclit Blizzard sau Nenumitul, iar prietenia lor se bazează pe amintirea copilăriei, dar și pe interesul comun pentru jocurile de noroc. Este un fel de piază-rea: peste tot unde apare se întâmplă tot felul de catastrofe, iar singurul care scapă, tocmai pentru că e cel mai aproape de el, este Marco. De aici Veronesi își dezvoltă niște teorii, una despre ochiul ciclonului - dacă te poziționezi în centrul vortexului unui ciclon dintre cele care devastează coastele și orașele, ești ferit de acțiunea lui - și una despre importanța numelor, cea din urmă apărând de multe ori de-a lungul cărții, până la Miraijin, nepoata, care înseamnă tocmai omul viitorului.

Pentru mine cea mai frumoasă realizare a cărții este firul prins de spinare al lui Adele. Adele este fiica lui Marco și, când are trei ani, îi mărturisește că un fir pornește din spinarea ei și ajunge la cel mai apropiat perete, iar ea trebuie să aibă grijă ca cei care trec prin spatele ei să nu se încurce în el. Orice părinte se sperie, se îngrozește când află că ceva e în neregulă cu copilul lui, așa că Marco și mama fetei caută și caută soluții, iar până la urmă sunt și nu sunt de acord cu psihanalistul care le spune că firul nu e legat de vreun perete ci de tată, pentru că fetița nu petrecea suficient timp cu el, un lucru comun multor copii, dar pe care scriitorul vrea să-l prezinte într-un mod original și foarte înduioșător. Legătura tată-fată se face tot mai puternică de-a lungul anilor: își crescuse fiica străduindu-se s-o facă să se simtă liberă, să dezvolte o perspectivă proprie asupra lucrurilor, motiv pentru care își închipuise mereu că avea să-și ia zborul repede -se pregătise pentru asta, dar fata nu pleacă, rămâne cu el și-i dăruiește o nepoată (o naștere în apă, cu fiică și tată în aceeași apă, apoi cu fiică, tată și nepoată în aceeași apă). Legătura asta e ușor și greu de înțeles: Adele se poate baza doar pe el, e ceea ce cunoaște, și chiar dacă își face prieteni, chiar dacă e o sportivă excelentă, nu vrea pur și simplu să se îndepărteze de el. Veronesi vrea să ducă la extrem aici iubirea dintre copil și părintele de sex opus: chiar când devine mamă, exprimarea ei este: va fi Omul Viitorului, tati!

Marco, rămas singur cu nepoata, vede în ea simbolul unui început, e convins că umanitatea reîncepe de la ea, că ea va fi cea care va salva lumea, idei puse sub forma unei treceri rapide în revistă a viitoarei vieți a lui Miraijin, până în 2029, dar care arată de fapt aceeași speranță dintotdeauna a bunicilor și a părinților, ca cineva apropiat lor, sânge din sângele lor, să fie cel sau cea care va pune ordine în lume și va lupta pentr adevăr.

Alexandra NICULESCU

Prozatoare, autoarea volumelor Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014), Alexandra are o specializare în cultură spaniolă și publică în mod frecvent proză scurtă, cea mai recentă apariție fiind Kyparissia (Litera, 2020).

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Povestirea semnată de Suzănica TĂNASE rămâne în multe privințe ancorată în ficțiunea tradiționalistă, dar aduce o structură mai elaborată, imaginând trei viziuni diferite asupra unei singure povești. Scrisă cu siguranță, narațiunea curge, fidelizând cititorul prin promisiunea unui deznodământ care chiar vine.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Cartea-manuscris:

T R A N S L U C I D

de Ligia Pârvulescu

Premiul I - la concursul „Primul roman" al Editurii Litera, în valoare de 10.000 lei

 

O carte recomandată de Ovidiu Șerban

 

Memorii de poet, sept. 2021

 

„A venit frigul și lumina supurează/la ziuă pe trunchiuri în disprețul rapsozilor./ S-a făcut coajă, dar parcă tot mai doare –/ dedesubt zvâcnește cumpătat, în timp ce/ pe trotuare e zbenguială de frunze…"

Claudiu Komartin, Autoportret în flama de sudură

Litera, 2021

Muzeul Literaturii Române, f.a

Adriana TITIENI IRIMESCU - ascultându-l pe dudul de pe str. Sf. Ștefan. Și ce logoree are copacul ăla! Nici nu știți.

Editura TREI, 2021

Istorie, dragoste și Villa Borghese.

Trad: Florica Courriol & Florence Courriol-Seita

TracusArte, 2021

Litera, 2021

Editura Lebăda neagră, 2021

CPL, 2021

 

Copyright © optmotive.ro