OPTm
nr. 82

Precum în poezie, așa și pe pământ!

Dacă se întreabă cineva cum arată jurnalul lui Radu Vancu (iar „sistematica” este valabilă atât pentru volumul al doilea, scos la Humanitas spre sfârșitul lunii mai, cât și pentru „deschizătorul de drumuri”, Zodia Cancerului: Jurnal 2012-2015), aș putea răspunde doar printr-un apel livresc de gradul al doilea, extras din diaristica lui Mircea Cărtărescu: „Trebuie să fie [adică Solenoidul, dar eu mă folosesc de citat pentru a-l suprapune peste experiența lecturii jurnalului lui Vancu – n.m.], pentru oricine-n afară de mine (căci doar eu nu pot privi, ca-n Kafka, prin gaura de trepan de la spatele craniului meu), un voiaj fantastic și epuizant [...]” (Un om care scrie: Jurnal 2011-2017, 452). Ce vreau să spun e că Răul este ecranul-encefal, privit de către cititor, din spatele autorului, prin țeasta decupată. Și o spun fără nicio rezervă: aceeași „imagine” poetică este iterată de către autorul Transparenței în chiar prima pagină a jurnalului, referindu-se la o proiecție onirică - Mircea Ivănescu, alături de Andrei Pleșu:

„La un moment dat, M.I. a întors capul, încât îl priveam din spate – am văzut că avea o gaură imensă în craniu, înlăuntrul capului era complet gol, iar pe pereții interiori ai țestei doi ochi enormi – și ficși, ca ai orbilor și ai răpiților în duh”

Diaristul conchide, tot în vis, că „expresia ochilor” lui Ivănescu era deopotrivă extatică și terifiantă – două adjective care-i vin mănușă acestui jurnal intim și extins à tour de rôle, quasi-politic (dar fără să se arunce în pașoptisme gratuite, deși, trebuie să recunosc, fiecare pădure are uscăciunile ei) și „dosar de creație” (cu o sintagmă a lui Eugen Simion); un jurnal în care îți vorbește empatic și ultra-uman Vancu-poetul, prozatorul, universitarul, tatăl, soțul, prietenul etc.

Ca să continui metafora craniului-descoperit, există trei zone cartografiate de encefalul celui care scrie în Răul : o zonă când incandescentă și luminoasă, când dark a domesticului, una a experiențelor civice din cadrul grupului protestatar Vă vedem din Sibiu și o alta a „câmpului literar”, care acroșează note de lectură, meditații asupra felului de a fi al literaturii (proprii), întâlniri cu diverse personalități ale peisajului cultural românesc. Dar primele două etaje ale scriiturii din diaristica lui Vancu intră iremediabil sub cupola celei din urmă, suferind de un „complex” de construcție ierarhică numit l’englobement du contraire. Dacă, în mod normal, avem alter egou-uri imiscibile pentru fiecare segment din viața noastră, pelicula fină și transparentă care survolează întreaga existență a persoanei biografice a autorului Elegie pentru uman poartă numele de literatură. Orice este literaturizabil în cazul lui (chiar dacă uneori devine obsesiv-compulsiv, asta e, în definitiv, trademarkul său): de la osul fisurat al lui Sebastian și protestele antipesediste, până la zaiafeturile literare (sau non-literare), (aproape) totul este transformat de Radu Vancu în pretext de reflecție asupra literaturii, mai cu seamă asupra poeziei. Pentru că raportul matematic, pe care se fundamentează viziunea asupra literaturii, este tratat în parametri existențiali: literatură = viață & viață = literatură; cu toate că, la un moment dat, chiar autorul precizează că realitatea pierde teren, adeseori, în fața edificiului scriptural:

„Mă dor ochii, dar nu asta e cel mai rău – ci faptul că, de la atâta ficțiune, pactul cu realul este abolit” (p. 84). Față de primul volum al jurnalului său, Răul abandonează corporalitatea, intimitățile trupești, devenind, cu această ocazie, eteral, imponderabil, pansiv. Iată un exemplu concret în care realitate își pierde consistența reală și devine marginalia :

„Și tot el, tot azi [este vorba despre Sebastian – n.m.]:

– Am un plan: să distrug lumea și să mă fac carte.

Am crezut că n-am auzit bine & l-am rugat să repete. Auzisem bine.

E proiectul lui Isus; și al lui Kafka; și al lui Mallarmé.

Sper din tot sufletul meu de babă medievală să rămână Cristian Popescu. Dar cu destin de Mihai Șora. (Sunt amândoi suflete la fel de bătrâne)”

În ceea ce privește graficul existențial (care, repet, e un continuum domestic-sociopolitic-poetic) al acestui jurnal, se pot identifica (din nou – și cred că „baba medievală”-Vancu exultă acum) trei segmente temporale corespunzătoare a trei dispoziții scripturale. O primă fază corespunde unui tonus scriitoricesc fervent, când Vancu scrie bulimic, stahanovist, dar cu un management extrem de haotic („Straniu e că tot așa am scris aproape zilnic în ultimele luni la el – acasă, la redacție, la facultate, prin aeroporturi, prin gări, în hoteluri, ba chiar și în vortexul de la Bruxelles. Cred că sunt pur și simplu un bou, un bivol – genul care-și face treaba no matter what. Nu am nimic de artist în mine.” (p. 106)) la romanul Transparența și la cartea Psalmilor (al cărei șantier se prelungește hipnotic și în celelalte două faze).

Punctul de inflexiune, de maximă intensitate, care restaurează mișcarea browniană a stilemelor lui Vancu este finalizarea romanului faustic, din jurul datei de 1 iunie 2018. Munca sisifică de romancier îl sleiește de puteri pe autor, schimbă întreaga tonalitate a jurnalului, instalând o oboseală generală, care metastazează totul. Însă nu e vorba de o fatigabilitate identificabilă în corp, ci de o decompresie treptată, salutară, dar care se manifestă, în scris, ca sevrajul (și chiar există un loc în care grafomanul Vancu se identifică cu un junkie al scriscititului):

„Trec zilele prin mine ca gloanțele unui pluton de execuție printr-un corp gata mort. Și nu mai am nici un impuls să scriu aici – și nici altundeva./ Dar de aici, de unde sunt, chiar nu se mai poate scrie”.

Microarmoniile cu Baronii, Comanii, „Komartinovicii” sau cu CamiSebastin din prima „etapă” sunt parcă extirpate și înlocuite cu un discurs ultra-dark, thanatofil și thanatofor, unde revine obsesiv și obsedant imaginea „Tatălui spânzurat & fosforescent”. Fulminantă este o notă din 26 februarie 2019, cea mai densă și mai lungă din întregul jurnal (însumează șapte pagini), care reia temele cele mai grave ale scrisului lui Vancu: alcoolul, sinuciderea tatălui, abandonul etilic, nașterea lui Sebastian și regenerarea spiritual-corporală via scris și citit. Aici, fac masă rotundă pasajele liricoide despre sinucidere, bemolul ușor (auto)ironic referitor la „masoneriile alcoolice” și intarsiile metaliterare:

„Când beam, cerneala de pe dublul certificat de deces începea să se șteargă. Și, cu cât beam mai mult, cu atât lumea era mai resuscitată, Și tata era mai viu. Am înțeles târziu asta: băutul meu continua băutul lui. Nu alcoolul în sine mă interesa (nu m-a interesat niciodată) – ci senzația că, într-un fel straniu, mediul alcoolic mi-l făcea prezent” (p. 211) sau „Am scris enorm – scrisul a fost, cum ziceam, grupul meu de suport. Programul meu de reînvățare a timpului. De fapt, spus limpede, scrisul a fost timpul meu. Dacă există cineva care se teme că, dacă se va lăsa de alcool sau de vreun drog, nu va mai fi creativ – îi garantez că va fi cu totul dimpotrivă: va scrie sau va picta sau va cânta mult mai masiv & mai intens decât înainte. Fiindcă, în cel mai literal mod cu putință, de asta va depinde viața lui ” (p. 214) sau „E complicat & greu la început – frumusețea e grea, spune undeva Pound –, dar merită. Alcoolul îți poate oferi transparența – dar absența lui îți oferă ce e dincolo de transparență./ Iar dincolo de alcool sunt ei – și tu./ Nimic mai mult – și nimic mai puțin” (p. 215).

Acest eseu simili-filosofic este sinteza crizei existențial-scripturale post- Transparența și semnează despărțirea de faza disforică și comeback-ul microarmoniilor, al ocazionalelor prilejuite de călătorii, lecturi și alte paraphernalia. Altfel spus, se face un salt calitativ de la o etapă profund reflexivă și paroxistică, în care parcă se suspendă funcția jurnalului centrată pe lector (la care este condamnat orice jurnal estetiza(n)t și publicat din timpul vieții autorului), la o alta vag armonioasă, de convalescență; Vancu, pentru prima oară în cele două volume, scrie sincopat, pentru că reînvață să meargă de-a bușilea prin realitatea reală (pe care el insistă să o numească, tautologic, așa):

24 august [2019] De când țin jurnalul ăsta, e cea mai lungă perioadă-n care n-am notat nimic aici [...]. Pur și simplu am trăit cum se trăiește – și am descoperit că asta e posibil. Că se poate să trăiești-și-atât – fără să scrii, amintindu-ți doar din când în când de scris ca de un fost organ donat, sau amputat, sau eviscerat, sau înălțat la cer, sau furat de cine știe ce dependent bestial – că viața, așadar, există”.

Literaturii lui Vancu, în general, i s-a aplicat eticheta, mai mult sau mai puțin „adevărată”, de autenticism existențialist (folosesc sintagma uzitată de Grațiela Benga pentru poezie). Dacă înțelegem autenticitatea drept respingerea deziderativă a „camuflării” eului „sub o placă de sticlă – atât de groasă, încât practicanții lecturii mioape nici nu le mai văd”, atunci, cu siguranță, autorul lui Sebastian în vis este autenticist. E departe, totuși, de a fi existențialist (cultul său filosofico-teoretic și l-a articulat cât se poate de evident în Elegie pentru uman, dar și în diferite pagini ale acestui jurnal, unde îi citește pe Blecher, Eminescu (!) și Celan cu ochelarii „umanisticii postumane”). Că înțelegerea (de sine și a literaturii) este existenție (ca să șarjez un jargon heideggerian), adică se construiește în timp ce este, își construiește propriul drum, precum șenila tancului, e de domeniul evidenței. Între biografie și livresc se stabilesc forțe nucleare tari, separarea lor fiind imposibilă. Demonstrandum-ul e simplu: citind Răul am avut, nu de puține ori, un sentiment de jà vu, simțeam textul pe care-l citesc un impostor. Citez, cu riscul de a fi redundant și de a sacrifica economia spațiului, două fragmente din două surse distincte:

  1. „Există grupe de metili care poartă în sine memoria traumei & se adaugă pe gene./ Așadar pe genele mele s-au adăugat un tata miniatural & spânzurat, făcut numai din metili întunecați & strălucitori, ca micile schelete fosforescente de agățat la breloc – și el, acest Tata metil & fosforescent, se va transmite de la o generație la alta, breloc depresiv agățat de genele noastre, ale Vancilor” (Radu Vancu, Psalmi).

  2. „Aflu, din cartea lui Peter Wohlleben despre viața sufletească a animalelor [...], că modul în care se transmite epigenetic trauma de la o generație la cele succesive e prin adăugarea pe gene a unor grupe de metili («methyl groups», zice el, spre că traduc bine) care poartă în ei memoria traumei. Așadar pe genele mele s-au adăugat un tata miniatural & spânzurat, făcut numai din metili întunecați & strălucitori, cam ca micile schelete fosforescente de agățat la breloc – și el, acest Tata metil & fosforescent, se va transmite de la o generație la alta, breloc depresiv agățat de genele noastre, ale Vancilor” (Radu Vancu, Răul: Jurnal 2016-2020).

Și exemplele se pot desfășura pe bandă rulantă. Matematic vorbind și la o analiză detectivistă (care, la drept vorbind, poate suferi de marje de eroare) 21 de poeme din 45 de psalmi fie au un corelativ într-un episod biografic consemnat diaristic, fie sunt decupate integral (există doar câteva excepții) și așezate, mai apoi, după coerența combinatorie scontată. Caracterul de „dosar de creație” sau de șantier de creație se validează, mai departe, și printr-un text despre Paul Celan, care-și va găsi extinderea în paginile Poesisului international (nr. 24/2019, Paul Celan. Poezia ca șoaptă criptică sub tortură, p. 201; Cf Răul, pp. 251-252). Nu cred, totuși, că transferul dinspre jurnal înspre beletristică ar pune problema unei imposturi sau a unui plagiat à rebours, ci că el, mai degrabă, ar trebui să ridice semne de întrebare asupra esenței literaturii și asupra chintesenței poeziei: ce este poezia/literatura dacă nu viață-în-scris(ă)? Sau, cu o parafrazare mai pretențioasă, dar la fel de adevărată, după o idee cărtăresciană: există mai întâi poezia lumii și mai apoi, prin excepție, poezia din cărți.

Pe lângă faptul că este un document „autentic” al vieții de scriitor, care se află, adeseori, între Scila realității și Caribda ficțiunii, jurnalul Răul al lui Radu Vancu e un discurs-artefact, un melting pot, în care se topesc, până la a deveni indistincte, socialul, intimul, meditația, relațiile interumane, politicul, toate având ca liant ubicuitatea literaturii. Există la Vancu zeci de apoftegme despre artă, literatură, scris și poezie, care pot face oricând obiectul unei antologii. De la ciclul de arte poetice ale lui Ion Barbu din Joc secund, n-am mai întâlnit autor care să-și fi construit o dimensiune a literaturii sale redevabilă căutării poeziei pure – bineînțeles, într-un alt context și într-o altă nuanță. De altfel, pentru scriitorul sibian, orice eveniment biografic e sublimat într-un cogitatio în marginea literaturii sau a poeziei. Instalarea scriptorului în mijlocul scrisului e sinonimă cu perpetua interogație: de ce & cum se naște literatura, care îi sunt mizele și în ce fel ea poate salva omul de la „realitate” (care, pentru scriitorul douămiist, este de fapt un „pact” upsidedown). Precum în poezie, așa și pe pământ!

Radu Vancu, Răul: Jurnal 2016-2020, București, Humanitas, 2021

Emanuel LUPAȘCU-DOBOȘ

Absolvent al Facultății de Litere, Universitatea „Babeș-Bolyai", din Cluj-Napoca (engleză), Emanuel este înscris la un master în studii literare, la aceeași universitate. E preocupat de teorie literară, istorie a ideilor, poetică, (post)modernism poetic românesc și englez, critică genetică.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Povestirea semnată de Suzănica TĂNASE rămâne în multe privințe ancorată în ficțiunea tradiționalistă, dar aduce o structură mai elaborată, imaginând trei viziuni diferite asupra unei singure povești. Scrisă cu siguranță, narațiunea curge, fidelizând cititorul prin promisiunea unui deznodământ care chiar vine.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Cartea-manuscris:

T R A N S L U C I D

de Ligia Pârvulescu

Premiul I - la concursul „Primul roman" al Editurii Litera, în valoare de 10.000 lei

 

O carte recomandată de Ovidiu Șerban

 

Memorii de poet, sept. 2021

 

„A venit frigul și lumina supurează/la ziuă pe trunchiuri în disprețul rapsozilor./ S-a făcut coajă, dar parcă tot mai doare –/ dedesubt zvâcnește cumpătat, în timp ce/ pe trotuare e zbenguială de frunze…"

Claudiu Komartin, Autoportret în flama de sudură

Litera, 2021

Muzeul Literaturii Române, f.a

Adriana TITIENI IRIMESCU - ascultându-l pe dudul de pe str. Sf. Ștefan. Și ce logoree are copacul ăla! Nici nu știți.

Editura TREI, 2021

Istorie, dragoste și Villa Borghese.

Trad: Florica Courriol & Florence Courriol-Seita

TracusArte, 2021

Litera, 2021

Editura Lebăda neagră, 2021

CPL, 2021

 

Copyright © optmotive.ro