Să începem cu sfârșitul. Notația din finalul romanului Drumu-i lung, căldura mare marchează, am putea intui, spațiul și perioada care au facilitat scrierea celui mai recent volum al lui Radu Aldulescu, apărut la Editura Litera (2021), în colecția Biblioteca de Proză Contemporană: "2015 – 2021/București – Pitești – Constanța – Craiova – Brașov – Cluj – Răcătău". Acest "drum lung de șase ani", după cum scriitorul îl numește într-un articol publicat în revistaotive, își găsește un punct de pornire într-un anunț matrimonial lipit pe stâlpii din jurul Lacului Morii, dar, mai ales, în implicarea autorului, cu povestirea Fiecare în chilia lui, în volumul colectiv, Cum iubim: "Închipuiam, care va să zică, dragostea a doi iubiți care-și transmit dragostea din chilii aflate la sute de kilometri una de alta. Era vorba, desigur, de o iubire virtuală, care n⁠-⁠avea de⁠-⁠a face, însă, cu rețelele de socializare din spațiul virtual. Cele două personaje ale povestirii au fost punctul de plecare pentru un roman ce avea să apară peste șase ani: Drumu⁠-⁠i lung, căldura mare – o poveste punctând parcursul meu de⁠-⁠a lungul ultimilor șase ani, începând chiar cu acel anunț matrimonial lipit pe stâlpii din jurul Lacului Morii". Remarcăm, deci, din destăinuirile autorului o serie de elemente care constituie geneza romanului și care au determinat apariția a ceea ce se poate defini (și) ca – "Două confesiuni, două vieți paralele, două personaje înainte de a se întâlni. O poveste de dragoste". Povestea Florenței și a lui Daniel Elefterescu.

Titlul, după cum aflăm din paginile cărții, este inspirat de un cântec popular pe care tatăl Florenței îl fredona și care i-a rămas protagonistei în minte chiar și după câțiva ani de la moartea părintelui: "Drumu-i lung, căldura mare, dorul n-are asemănare... [...] Un cântec de dragoste, de fapt, despre pătimirile unei fete care făcea un drum lung peste deal ca să ajungă în satul mândrului ei". Iată deci, un element paratextual (care pare) "inspirat" din însăși istoria personală a protagoniștilor. Atât de bine construit, încât nu putem să nu ne întrebăm cine conduce discursul, autorul sau personajele? Deschid aici o scurtă paranteză pentru a evidenția o serie de procese și de mecanisme care țin de funcțiile interne ale creației, așa cum funcționează acestea în viziunea lui Radu Aldulescu. La lansarea cărții, printre altele, Andrei Simuț îl întreabă pe autor: "Știți până la capăt evenimentele? Sau ele vin pe parcurs în momentul în care deja ați început primul capitol sau al doilea?". Iar răspunsul: "[...] O jumătate de drum o fac mai greu, prin propriile puteri, iar în a doua jumătate o fac mai ușor, sunt tras de personaje. Aproximativ, jumătate. O parte conduc eu personajele, iar apoi sunt condus de personaje. Între ghilimele, că de fapt eu le conduc până la capăt." În această cheie interpretativă poate fi înțeleasă (și) relația titlului cu conținutul cărții.

Revenind, deși "geneza" titlului este dezvăluită explicit abia în a doua jumătate a romanului prin glasul Florenței, cititorul este pus chiar din primele rânduri în fața drumului lung și a căldurii mari. Pe scurt, Florența își ascultă mama care îi face un scurt istoric al familiei lor, cu accent pe viața bunicii protagonistei, care a fugit de acasă, din satul Nuci, de lângă Suceava către București, și totul din cauză că "Moș Mitru, cu douăzeci și cinci de ani mai bătrân decât ea, o gelozea amarnic și avea patima băuturii, care-l îndemna s-o bată până o umplea toată de sânge și o lăsa fără suflare, de trebuiau copiii să toarne apă pe ea ca s-o învie".

Simbolic, toate descrierile din incipit ("nu dăduse strop de ploaie de luni bune", "câmpul uscat iască", "lua foc pământul sub dogoarea ucigașă", "Dumnezeu ne mustra și ne certa", "un drum părând nesfârșit, cu un tren numit al foamei", "mică, cenușie, slabă, noduroasă, bunica Florenței părea descinsă din miezul acelei veri secetoase" etc.) anunță, preconizează parcă, destinul unor personaje care nu își vor depăși condiția niciodată și nu vor putea ieși din timpul și spațiul lor circular. Sunt "blestemate" să urmeze (empiric și, deopotrivă, metaforic) același traseu al drumului lung și al căldurii mari. Cel mai reprezentativ caz e cel al protagonistei, Florența, care, deși termină două facultăți (Comunicare & Filologie), ba chiar este admisă și la a treia (Medicină), perpetuează istoria familială (dar și familiară) a aceluiași drum și a aceleiași călduri: ajunge să aibă sentimente față de Daniel Elefterescu, un bărbat mult mai în vârstă decât ea – vezi asemănarea cu destinul bunicilor –, se complace la munca din notariat ("Viața și trupul meu bat pasul pe loc în păduchelnița de notariat"), sub conducerea unei șefe autoritare, în ciuda studiilor superioare etc. "Adevărul e că nu vedeam viața cu mult diferit față de cum o vedea mama, deși dădusem să mă desprind de ea, făcând facultate după facultate, și uite că tot lângă ea rămăsesem și de-acum știam că nu mai are rost să mă înham la a treia facultate, așa încât m-am lăsat din nou păgubașă. Mi-am văzut mai departe de drumul meu lung prin căldura mare [...]". Supraîncărcată emoțional și psihic, Florența își exprimă dorința "difuză și grea totodată" de a se opri din drum (vezi capitolul Aș fi vrut să mă opresc din drum) – și unde altundeva să se oprească decât la mănăstire. Deci, drumu-i lung, căldura mare, nu doar la exterior, la nivel universal, ci, mai ales, în interioritatea și în intimitatea protagoniștilor, aducându-i în același punct – al resemnării și al neputinței.

Menționam chiar la început două nume – Florența și Daniel Elefterescu. Cititorul ia contact cu cei doi împreună încă din primul capitol (cu valoare de prolog, aș spune), urmând să îi întâlnească în aceeași ipostază abia spre finalul romanului. Aflăm de aici că Florența îl cunoscuse pe Daniel la vârsta de 30 de ani, iar el era cu douăzeci și cinci de ani mai mare – "Soț și tată, draga mea. Mult mai bine soț, decât iubit sau amant, așa cum bine știi"; dar și că relația celor doi depindea de mama Florenței: "— Ți-am spus de atâtea ori că s-ar supăra foarte tare dacă ar ști de noi. Nu mai spun, dacă ar auzi de căsătorie. Cred că ar lua foc". Există trei obstacole pe care protagonista le resimte ca fiind de netrecut în vederea concretizării relației lor, anume – diferența de vârstă; faptul în sine al căsătoriei, care ar implica despărțirea de mamă, dar și trăirea în păcat a celor doi, tot ca revers al gândirii "fidelizate" sub tutela maică-sii. Sugestiv, Andrei Simuț cataloga, în prefață, "opresiunea părintească" drept tema favorită a universului aldulescian. Nu puține vor fi, astfel, paragrafele din roman în care se oglindește această idee care definește opera scriitorului – "Ea a fost crescută în credință și ascultare, asta este, deși s-ar putea spune că a fost dresată, fidelizată precum un câine, că i s-au înfrânt inteligența, voința, instinctele... E conștientă altminteri de pornirile dictatoriale ale maică-sii, care în timp s-au mai atenuat, s-au tocit și totuși nu-i prea vine să se împotrivească". Pe baza acestui fundal epic nu se poate să întâlnim decât Povești care dau cu rest, așa cum conștientiza și Florența: "Sastisită de insistențele lui, la un moment dat i-a spus că povestea asta a lor, basmul ăsta, dă cu rest orice ai face". Dacă la început existau povești care dau cu rest, spre final Totul dă cu rest (vezi titlurile capitolelor), pentru că "dragostea putea anula restul acela, diferența mare de vârstă dintre noi, dar eu nu-l iubeam îndeajuns, sau nu-l iubeam deloc". Iată deci, alături de cele trei obstacole pe care Florența i le comunicase la început lui Daniel, spre final, când totul dă cu rest, se relevă cel mai de impact și mai covârșitor, aș spune eu, obstacol – lipsa iubirii. E momentul (deci și capitolul) în care se rupe singura legătură rămasă între cei doi – cea trupească: "După trei ani am hotărât, și el a fost de acord să nu mai avem legături trupești".

Se va schimba ceva în destinul comun al celor doi protagoniști? Va reveni mama Florenței asupra deciziei de a nu fi de acord cu relația lor? I se va împotrivi Florența mamei? Vor fi, în cele din urmă, împreună? Întrebări ale căror răspunsuri pot fi găsite doar după parcurgerea întregului roman, deoarece după primul capitol nucleul epic se bifurcă, urmărindu-se progresiv și alternativ episoade din istoria personală, pe de o parte a Florenței, iar pe de altă parte a lui Daniel Elefterescu. Urmează un întreg periplu narativ care va pune în evidență secvențe și personaje memorabile. De pildă, în povestea Florenței aflăm de Iulianul meu (o idilă adolescentină – Iulian & Florența; prima dispariție a lui Iulian); de Niște păcate blestemate, niște păcate amărâte, niște olteni împuțiți (reîntâlnirea la maturitate; Florența ia contact direct cu Iulian și membrii familiei lui); de Măritișul meu ("Indiferent ce ai spune mamă, eu mă voi mărita cu acest om [Iulian]. Îl iubesc și asta contează pentru mine mai mult decât felul cum arată și faptul că e șofer"; a doua – și definitiva – dispariție a lui Iulian întrucât, ca prima dată, Florența este indecisă și nu acceptă compromisul de a se muta la țară); de Drumu-i lung, căldura mare, doru' n-are asemănare (Florența află că Iulian a murit; simbolistica titlului; biroul notarial al doamnei Steliana Câșleag, unde lucrează și protagonista); de Eroul spectru (întâlnirea dintre Florența și Daniel – un mod neașteptat și remarcabil prin care scriitorul îi re-aduce împreună pe cei doi protagoniști) etc.

Primul capitol din povestea lui Daniel Elefterescu are efect de bumerang asupra sa, în măsura în care majoritatea episoadelor care urmează acestui moment își vor găsi rădăcinile (răului) în confesiunile protagonistului din De ce plângi tată? Altfel spus, descoperim din dialogul protagonistului cu Canache Cheran (fost elev al lui George Elefterescu, tatăl lui Daniel, la Ștefan Gheorghiu) o posibilă cauză a destinului său tumultos – "Uite ce, domnule Cheche, deși abia v-am cunoscut, ceva mă face să simt că dumneavoastră vă pot spune: tata a murit la câțiva ani după ce am vrut să-l împușc. Am tras în el, dar n-am reușit, nu mi-a ieșit...". Alături de acestea, Daniel Elefterescu, fiu al unui tată puternic, profesor de marxism, protejat al sistemului, care trăiește într-o vilă în cartierul Primăverii, se găsește în poziția ingratului, întrucât părintele îl dezmoștenește inexplicabil. Fapt care a generat și a influențat o serie de fisuri în destinul său amoros, familial, social, politic etc. Cred că titlurile capitolelor dedicate vieții și confesiunii lui Daniel sunt grăitoare în acest sens: De ce plângi Cristina?, O călătorie într-un timp circular, În miezul dezastrului, Rămășițele dezastrului etc.

Alături de episoadele pe care am ales să le prezint în fraze și/sau cuvinte-cheie, se regăsesc multe alte scene, secvențe, personaje memorabile care întregesc ceea ce am numit un roman complex. De exemplu, cazul lui Aurel Golea, personaj episodic în Drumu-i lung, căldura mare, dar personaj central în Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare. În acest punct, nu mai discutăm doar despre un roman complex, ci despre o întreagă operă complexă; o structură unitară și organizată care prilejuiește comunicarea cărților între ele; cărți comunicante. Așadar, cum acțiunea romanului vizează mai multe perioade istorice, din comunism și până în realitatea pandemică, a zilelor noastre, cititorul are prilejul să descopere în noul roman al lui Radu Aldulescu ceea ce Andrei Simuț intitula excelent ca Enciclopedia României profunde.

Drumu-i lung, căldura mare oglindește, deci, maniera inconfundabilă de scris, de viziune, de epic etc. a lui Radu Aldulescu. Nu întâmplător, majoritatea criticilor definesc explicit sau implicit ceea ce se poate numi stilul aldulescian, caracterizat prin polifonie, prin plurilingvism, prin dialogism, prin stilul indirect liber etc. Practic, cum îl putem identifica? De pildă, în primele pagini, cititorul nu cunoaște situația discursului (cine povestește?), află doar după câteva paragrafe că povestitorul este mama Florenței. Nici bine nu se obișnuiește cu ea că perspectiva îi este oferită protagonistei. În plus, naratorul e o instanță (aproape) insesizabilă care se limitează la anumite funcții de prezentare generală. Există, deci, un schimb continuu, dar atât de natural și de bine stăpânit, al perspectivelor, care definește întreg romanul. E simbolic, așadar, în a observa cum scriitorul oferă viață, cu o unicitate specifică, unui univers (epic) deplin, de această dată sub numele de Drumu-i lung, căldura mare. Ajuns la un număr remarcabil de volume publicate, Radu Aldulescu este una dintre cele mai de seamă prezențe ale literaturii române contemporane, dobândindu-și irevocabil statutul de autor canonic.

Radu Aldulescu, Drumu-i lung, căldura mare, pref. de Andrei Simuț, București, Editura Litera, 2021